Cuvânt Înainte

Clark Ashton Smith (1893-1961) a fost un scriitor auto-educat de origine americană, în special în genurile horror, fantasy și sci-fi, fiind în același timp considerat ultimul mare poet romantic. Contemporan cu mamuți ai literaturii ciudate ca H.P. Lovecraft sau Rober E. Howard, suprinde prin stilul său literar, eclectic și flamboiant, și prin temele pe care le abordează, publicându-și majoritatea operelor în reviste pulp de genul „Weird Tales”, „Astounding Stories” și altele. „Catacombele din Yoh-Vombis” („The Vaults of Yoh-Vombis”) este una din cele mai reușite nuvele ale sale, alături de „The Door to Saturn” sau „The Red World of Polaris”, prin combinația unică de stiluri și idei. Este în rândul unui număr restrâns de povestiri amplasate pe Marte, asemănător unui Barsoom al lui Edgar Rice Burroughs, dar mult mai întunecat. Viziunea lui Smith asupra planetei roșii diferă foarte mult de cea a contemporanilor săi, care foloseau adesea a patra sferă de la soare pentru a da viață fanteziilor spațiale. Prin conținut, „Catacombele din Yoh-Vombis” este o povestire cu tente clare de oroare extraplanetară, dar limbajul folosit ar putea să o clasifice în rândul operelor de fantezie mitică, cu descrieri epitetice și hiperbolizante, motivul ruinelor antice, nostalgia unui popor dispărut de zeci de mii de ani, pustietatea deșertului și primejdii supraumane…

Traducerea de față vizează versiunea originală a poveștii, așa cum a scris-o Smith, fără editările și scurtările ulterioare pe care le-a suferit la diferitele publicații unde a apărut. Le mulțumesc celor de la http://www.eldritchdark.com pentru efortul de a achiziționa această versiune completă a poveștii, și pentru ocazia unică de a reda în premieră publicului român opera unui autor incredibil și puțin cunoscut, netradus în română până în acest moment. Am distinsa plăcere de a vă oferi această traducere, menținând pe cât posibil stilul și limbajul original al autorului – o adevărată delicatesă literară, transpusă în română. Lectură plăcută!

Prefață

În timpul stagiului meu la spitalul terestru din Ignarh, am avut în sarcină cazul singular al lui Rodney Severn, unicul supraviețuitor al Expediției Octave în Yoh-Vombis, iar relatarea ce va urma mi-a fost dictată personal de către el. Severn a fost adus la spital de către călăuzele marțiene ale Expediției, suferind de o condiție oribilă a scalpului și frunții. Ambele zone erau grav lacerate și inflamate, și pe lângă asta, cădea adesea într-un delir de o aprigă sălbăticie, încât trebuia imobilizat în pat pe durata recurentelor crize, de o intensitate dublu inexplicabilă datorită naturii extreme a rănilor suferite.

Aceste lacerații, cum se va afla din povestire, erau în mare parte autoprovocate. Totuși, printre ele se aflau numeroase răni mai mici și rotunde, diferite de tăieturile de cuțit și aranjate în cercuri concentrice, prin care un venin necunoscut fusese injectat în scalpul lui Severn. Cauza acestor răni este dificil de explicat; decât dacă nu ar fi să se dea crezare relatărilor lui Severn, și că cele întâmplate nu erau simple halucinații ale patiei sale. Vorbind strict în numele meu, în lumina a ceea ce s-a petrecut în continuare, simt că nu am altă opțiune decât să îl cred. Sunt, într-adevăr, lucruri stranii pe planeta roșie, și nu pot să fiu altfel decât de acord cu dorința exprimată de osânditul arheolog în legătură cu explorările viitoare.

În noaptea după ce a terminat să îmi relateze această poveste, în timpul presupusei ture a unui alt medic decât mine însumi, Severn a reușit să evadeze din spital, indubitabil într-una din ciudatele crize pe care le-am menționat. Un fapt incredibl, căci păruse încă și mai slăbit după lungul efort al teribilei sale narațiuni, și inevitabilul său deces era de așteptat în următoarele ore. Încă și mai cutremurător, urmele tălpilor lui desculțe au fost găsite în deșert, mergând înapoi către Yoh-Vombis, până când s-au pierdut în calea unei furtuni de nisip. Dar nici urmă de Severn.

Narațiunea lui Rodney Severn

Dacă diagnosticul doctorilor se dovedește corect, nu mai îmi rămân decât puține ore marțiene de viață. În aceste ore, voi încerca să relatez, ca o avertizare către alții ce ne-ar putea călca pe urme, întâmplările unice și îngrozitoare ce ne-au terminat în mod abrupt cercetările printre ruinele din Yoh-Vombis. Astfel, chiar și în extremitatea condiției mele, mă voi căzni să spun povestea, căci nu mai este altcineva să o facă. Dar relatarea va fi anevoioasă și frântă; și după ce voi fi terminat, nebunia va reveni, și mai mulți oameni mă vor lega, ca nu cumva să părăsesc spitalul și să mă întorc, de-a lungul multor leghe de deșert, până în acele cavouri groaznice, sub impulsul malignului virus ce îmi permează creierul. Poate că moartea mă va elibera de acest control oribil, care m-ar împinge înapoi, jos, în sălașurile subterane ale terorii fără capăt pentru care planetele mai normale ale sistemului solar nu pot avea analog. Spun poate… căci, amintindu-mi ce am văzut, nu sunt sigur că nici măcar moartea ar putea să îmi sfârșească robia.

Eram opt, toți arheologi profesioniști cu mai multă sau mai puțină experiență terestră și interplanetară, și am plecat cu ghizi nativi din Ignarh, metropola comercială de pe Marte, să inspectăm acele ruine antice părăsite de eoni. Allan Octave, liderul nostru oficial, își deținea statutul prin virtutea de a cunoaște mai multe despre arheologia marțiană decât oricare alt pământean de pe planetă; iar alții din echipă, cum ar fi William Harper și Jonas Halgren, îi fuseseră asociați în multe din cercetările sale anterioare. Eu, Rodney Severn, eram mai mult un nou-venit, petrecând abia câteva luni pe Marte; iar mare parte din experiențele mele ultra-terestre fuseseră limitate planetei Venus.

Auzisem adesea despre Yoh-Vombis, într-o manieră vagă și oarecum legendară, și niciodată la primă mână. Nici măcar omniprezentul Octave nu îl văzuse niciodată. Clădit de către un popor dispărut a cărui istorie s-a pierdut ulterior printre epocile târzii, decadente ale planetei, orașul a rămas un mister fascinant, a cărui soluție, însă, nu a fost niciodată cu adevărat căutată… și care, am încredere, ar putea rămâne neelucidată pe veci. Cu siguranță, sper ca nimeni să nu ne urmeze pașii…

Contrar impresiilor oferite de poveștile marțiene, am aflat că ruinele semi-fabuloase nu se aflau la nicio distanță considerabilă de Ignarh și coloniile și consulatele sale terestre. Nativii nuzi, cu pieptul spongios, avertizau descurajator despre vaste deșerturi, pline de furtuni și vârtejuri veșnice de nisip, pe care ar fi trebuit să le traversăm pentru a ajunge la Yoh-Vombis; și în pofida substanțialelor noastre oferte de remunerație, ne-a fost dificil să ne asigurăm călăuze pentru excursiune. Ne-am aprovizionat în mod amplu, pregătindu-ne pentru orice urgență ar putea aparea de-a lungul unei călătorii lungi. Astfel, am fost bucuroși și de asemenea surprinși când am ajuns la ruine, după șapte ore în care am străbătut pustiurile plate, galben-portocalii și văduvite de copaci din sud-vestul Ignarhului. Pe seama gravitației mai reduse, drumul a fost mult mai puțin obositor decât ar fi de așteptat în nefamiliaritatea condițiilor de pe Marte. Dar din cauza aerului rarefiat, asemănător celui himalayan, și a posibilei solicitări asupra inimilor noastre, am avut grijă să nu grăbim pasul.

Venirea noastră la Yoh-Vombis a fost bruscă și spectaculoasă. Urcând panta joasă a unei lungi ridicături de stâncă puternic erodată, am văzut înaintea noastră zidurile fărâmate ale destinației noastre, a căror turnuri mai înalte dantelau soarele anemic și îndepărtat, ce strălucea încremenit în stacojiu printre pulberea fină de nisip din aer. Pentru puțină vreme, am crezut că turnurile triunghiulare și neboltite și monoliții căzuți și frânți aparțineau vreunui alt oraș, lipsit de legendă, altul decât cel pe care îl căutam noi. Dar dispoziția ruinelor, care erau așezate într-un soi de arc pe aproape toată întinderea joasei elevații gnaisice, ne-a convins curând că ne atinsesem țelul. Niciun alt oraș antic de pe Marte nu mai era dispus în maniera aceea; iar straniile contraforturi multi-terasate ale zidurilor groase, asemenea treptelor uitatului Anakim, erau unice rasei preistorice care clădise Yoh-Vombis. Mai mult, Yoh-Vombis era singurul exemplu rămas al unei asemenea arhitecturi, în afara câtorva fragmente din vecinătatea Ignarhului pe care le examinasem anterior.

Am văzut zidurile străvechi din Macchu Pichu înfruntând cerurile dezolanților Anzi, și teocaliurile îngropate din junglele mexicane. Și am văzut parapeții megalitici și înghețați din Uogam, de pe tundrele glaciale ale emisferei înnoptate a lui Venus. Dar acestea erau ca lucruri parcă de ieri, purtând măcar amintirea sau aluzia vieții, comparate cu înspăimântătoarea și funesta antichitate, cu anduranța erelor și osânda unei pietrificate sterilități ce părea să bântuie asupra lui Yoh-Vombis. Întreaga regiune era departe de canalele dătătoare de viață, dincolo de ale căror medii până și flora și fauna mai stoică erau arareori de găsit; și nu văzusem niciun lucru viu de când părăsisem Ignarhul. Dar aici, în acest loc al solitudinii și eternei pustietăți, părea că viața nu ar fi putut niciodată lua loc. Încremenite și erodate, aceste pietre păreau mai degrabă lucruri ce ar fi putut fi prăsite pe truda celor morți, găzduind monstruoșii strigoi și demoni ai dezolării primordiale.

Cred că noi, cu toții, am primit aceeași impresie pe măsura ce stam, holbându-ne în tăcere, în timp ce apusul palid, sângeriu, cădea asupra întunecatelor ruine megalitice. Îmi amintesc că mă căzneam ceva să răsuflu, într-un aer ce părea pângărit de irespirabila răceală a morții; și am auzit aceeași suflare greoaie și strofocată și din partea altora din grupul nostru.

„Locul ăsta e mai mort decât o morgă egipteană!” observă Harper.

„Cu certitudine, este cu mult mai antic” comsimți Octave. „Conform celor mai de nădejde izvoare, yorhii, cei care au clădit Yoh-Vombis, au fost exterminați de prezenta rasă conducătoare cu cel puțin patruzeci de mii de ani în urmă.”

„Există o poveste, nu-i așa?” spuse Harper. „Conform căreia ultima rămășiță ale yorhiilor a fost distrusă de către un agent necunoscut – ceva prea oribil și prea șocant pentru a fi măcar menționat în mit?”

„Desigur, am auzit de acea legendă.” agreă Octave. ”Poate vom găsi dovezi printre ruine, să confirmăm sau să infirmăm această ipoteză. Yorhii ar fi putut fi curățați de tot de către vreo groaznică epidemie, cum ar fi pestilența Yashta, ce era un fel de mucegai verzui ce rodea toate oasele din corp, începând cu dinții și unghiile. Dar să nu ne fie teamă de a o contracta. Dacă există mumii în Yoh-Vombis, bacteriile vor fi la fel de moarte precum victimele lor, după atâtea cicluri de desecație planetară. În orice caz, ar trebui să găsim numeroase lucruri de studiat. Aihaii dintotdeauna au evitat locul. Puțini dintre ei l-au vizitat vreodată; și niciunul, din câte cunosc, nu a întreprins o examinare mai detaliată a ruinelor.”

Soarele apusese cu o neobișnuită repeziciune, de parcă ar fi dispărut printr-un soi de prestidigitație mai degrabă decât prin procesul normal al asfințitului. Am simțit răcoarea instantanee a crepusculului verde-albăstrui, iar eterul de deasupra noastră era ca un uriaș dom transparent de gheață fără de soare, punctat cu milioane de sclipiri mohorâte ce erau stelele. Ne-am îmbrăcat paltoanele și căciulile de lână marțiană, ce trebuie purtate întotdeauna noaptea; și mergând către zidurile vestice, ne-am stabilit tabăra la adăpostul lor, astfel să fim cât de cât feriți de jaar, acel cumplit vânt al deșerturilor ce bate întotdeauna dinspre est înaintea zorilor. Apoi, aprinzând lămpile cu alcool pe care le adusesem pentru scopuri culinare, ne-am adunat în jurul lor în pentru cina ce fusese preparată și apoi servită.

După aceea, din confort mai degrabă decât oboseală, ne-am retras devreme către sacii noștrii de dormit; cei doi Aihai, călăuzele noastre, s-au învelit în giulgiurile lor de pânză bassa, ce reprezentau singura protecție de care pieile lor tăbăcite păreau să aibă nevoie, chiar și în temperaturi de sub zero.

Simțeam rigorile aerului nocturn, chiar și prin sacul meu cu strat dublu; și sunt sigur că acest fapt, mai degrabă decât orice altceva, m-a ținut treaz vreme lungă și mi-a făcut târziul somn să fie agitat și neodihnit. Desigur, straniul situației noastre, precum și apropierea inexorabilă a acelor bizare ziduri și turnuri străvechi, ar fi putut contribui într-o oarecare măsură la neliniștea mea. Dar în orice caz, nu aveam nici cel mai mic presentiment de alarmă; aș fi putut râde la simpla idee că s-ar găsi vreun pericol în Yoh-Vombis, în ale cărui stupefiante și nevisate antichități înseși stafiile morților s-ar fi prefăcut demult în neant.

Îmi amintesc puține, cu toate acestea, în afară de senzația de durată interminabilă ce acompaniază un somn superficial și întrerupt. Îmi amintesc neîndurătorul vânt șuierând deasupra noastră înspre miazănoapte, și nisipul ce îmi înțepa fața ca o grindină fină pe măsură bătea, suflând din deșert în imemorial deșert; și îmi amintesc, de asemenea, încremenitele stele pierzându-și o vreme sclipirea cu trecerea acelui praf antic. Apoi vântul încetă, și am moțăit din nou, cu răstimpi de semi-veghe. Într-unul din aceștia, știam că micuțele luni îngemănate, Phoebos și Deimos, răsăsireră și lăsau umbre uriașe și fantomatice în urma ruinelor, și pogorau o radianță cenușie asupra contururilor șterse ale camarazilor mei.

Trebuie să fi fost pe jumătate adormit, căci amintirea a ceea ce am văzut este la fel de îndoielnică precum a oricărui vis. Priveam pe sub pleoape căzute micile luni care urcaseră asupra turnurilor triunghiulare și fără acoperiș; și am văzut umbrele îndepărtate ce aproape atingeau trupurile colegilor mei arheologi.

Întreaga scenă era încremenită în petrificată neclintire; iar niciunul dintre adormiți nu schița vreun gest. Apoi, când pleoapele mi-erau pe cale să se închidă, am primit impresia de mișcare în bezna înghețată; și mi s-a părut că o porțiune din umbre se detașase și se târa către Octave, care zăcea mai aproape de ruine decât ceilalți.

Chiar și în letargia mea profundă, am fost alertat de amenințarea a ceva nefiresc și pe semne de rău augur. Am îneput să mă ridic, și odată ce m-am mișcat, obiectul întunecat, orice ar fi fost, se retrase și se făcu din nou una cu mai marea umbră. Dispariția acestuia mă făcu să tresar brusc în trezie; și totuși, nu eram sigur dacă îl văzusem cu adevărat. În acea scurtă străfulgerare finală, păruse ca o bucată aproape circulară de pânză sau piele, întunecată și ridată și de vreo 30-40 de centimeri în diametru, ce se târa pe pământ asemenea unui vierme plat, unduindu-se și pliându-se în feluri stranii pe măsură ce se ducea.

N-am mai adormit pentru încă vreo oră; și dacă nu ar fi fost frigul extrem, m-aș fi ridicat neîndoielnic să investighez fenomenul și să îmi dau seama dacă într-adevăr văzusem un obiect de o asemenea natură bizară sau pur și simplu îl visasem. Zăceam holbându-mă la beznele de ebonită în care dispăruse, pe măsură ce o întreagă procesiune de gânduri și întrebări mi se derula minte. Chiar și atunci, deși puțin perturbat, nu eram conșient de nicio amenințare sau intuiție a vreunei primejdii. Și din ce în ce mai mult începeam să mă conving singur că acel lucru era prea puțin probabil și fantastic pentru a putea fi orice altceva decât decât o ficțiune a visului meu. Și în sfârșit am căzut într-un somn puțin adânc.

M-a trezit șuieratul rece și demoniac al jaar-ului printre zidurile zimțate, și am văzut că efemera lumină a lunilor primise nuanța sterilă a ascensiunii zorilor. Ne-am ridicat cu toții, să ne pregătim micul dejun cu degete amorțite, în ciuda lămpilor cu alcool. Apoi să mâncăm, tremurând, pe măsură ce soarele se săltă deasupra orizontului ca mingea unui jonglor. Enorme, sfrijite, lipsite de gradienți de umbră sau luminozitate, ruinele proeminau înaintea noastră în lumina slabă, ca mausoleele uriașilor primordiali, stăruind din eoni mâncați de întunecime pentru a confrunta ultimii zori ai unei planete expirate.

Curioasa mea experiență vizuală din timpul nopții căpătase mai mult ca oricând o notă de irealitate fantasmagorică; și nu îi mai acordasem decât un gând sumar, nevorbindu-le celorlalți despre ea. Dar cum umbrele șterse ale somnului ating uneori orele de veghe, s-ar putea ca aceasta să fi contribuit la starea psihică inclasificabilă în care mă aflam: o stare în care simțeam înstrăinarea inumană a împrejurimilor noastre și insondabila antichitate a ruinelor ca pe o opresiune aproape de neîndurat. Senzația părea alcătuită dintr-un milion de impresii spectrale, ce emanau palpabil dar nevăzut din măreața arhitectură nepământeană; ce apăsau asupra mea ca o piatră funerară, dar erau lipsite de formă și conținut așa cum ar putea fi înțelese de gândirea umană. Mi se părea că mă mișc, dar nu în aer liber, ci în bezna sufocantă a sepulcrelor sigilate; să mă asfixiez într-o atmosferă pângărită de moarte, cu miasmele unei corupții vechi de eoni.

Camarazii mei erau toți dornici să exploreze ruinele; și, desigur, mi-era imposibil să menționez natura absurdă și aparent fără origine a stării mele. Ființe umane pe alte lumi decât a lor sunt adesea predisupse simptomelor nervoase și psihice de acest fel, timorate de forțele nefamiliare și de radiațiile străine ale mediului. Dar, pe măsură ce ne apropiam de clădiri în turul nostru preliminar de examinare, am rămas în urma celorlalți, cuprins de o panică paralizantă ce mă lăsă fără respirație și vlagă timp de câteva momente. Un fior rece și întunecat părea să îmi umple creierul și mușchii și să le suspende mecanismele lăuntrice. Apoi se disipă, și eram din nou liber, pe urmele celorlalți.

Straniu cum ar părea, cei doi marțieni refuzară să ne acompanieze. Impasibili și taciturni, nu dădură niciun motiv explicit; dar, evident, nimic nu i-ar fi convins să intre în Yoh-Vombis. Fie că le era sau nu frică de ruine, nu am putut determina; fețele lor enigmatice, cu ochi subțiri și oblici și nări uriașe și evazate, nu trădau nici teamă, nici altă emoție inteligibilă omului. Ca replică insistențelor noastre, au spus pur și simplu că niciun Aihai nu mai călcase în ruine de ere întregi. Aparent, era un soi de tabu printre localnici în legătură cu locul.

Ca echipament în turul preliminar, am luat doar o rangă și două târnăcoape. Celelalte unelte ale noastre, și niște cartușe de explozibil, le lasaserăm în tabără spre a le folosi mai târziu, după ce investigam zona. Unul sau doi dintre noi dețineau pistoale automate, dar acestea fuseseră, de asemenea, lasăte în urmă; căci părea absurd să fi întâmpinat orice formă de viață printre ruine.

Octave era vizibil incitat pe măsură ce ne începeam inspecția, și menținea un monolog continuu de comentarii exclamatorii. Ceilalți dintre noi eram subminați și tăcuți; și aveam impresia că starea mea era împărtășită și de ceilalți, într-o anumită măsură. Era imposibil de rezistat uimirii și stupefacției ce se abătuseră asupra noastră înaintea acelor ziduri megalitice.

Nu am timp să descriu ruinele în amănunt, căci trebuie să îmi grăbesc povestea. Și multe oricum nici nu le-aș putea descrie; căci zona principală a orașului era sortită să rămână neexplorată.

Am continuat pe ceva distanță printre clădirile triunghiulare și terasate, urmând străzile în zig-zag ce se conformau acestei neobișnuite arhitecturi. Majoritatea turnurilor erau în mare parte dărâmate; iar peste tot vedeam eroziunea adâncă zămislită de cicluri de vânt și nisip suflat, care, în multe cazuri, șlefuiseră unghiurile ascuțite ale mărețelor ziduri până la rotunjimea prezentă. Am pătruns într-unele dintre turnuri prin intrările înalte și înguste, dar înăuntrul lor nu am găsit absolut nimic. Orice ar fi conținut căndva, în sensul mobilierului, se transformase demult în praf; iar praful se pierduse în suflul borilor deșertice. Pe unele din zidurile exterioare se găseau urme vagi de sculptură sau scriere; dar toate erau atât de șterse și erodate de timp încât nu am putut trasa decât forme incomplete, din care nu am putut afla nimic.

După o vreme venirăm la o arteră largă, ce se sfârșea la zidul unei terase de mai multe sute de yarzi în lungime și poate vreo patruzeci înălțime, pe care edificiile centrale erau grupate ca un soi de citadelă sau acropolis. Un șir de trepte fragmentate, construite pentru membre mai lungi decât umane sau chiar decât ale deșiraților marțieni moderni, ofereau acces la terasă, ce părea să fi fost cioplită din însuși platoul stâncos.

Luând o pauză, am decis să suspendăm investigațiile clădirilor mai înalte, care, fiind mai expuse decât celelalte, erau dublu ruinate și dărăpănate, și cel mai probabil nu ne-ar fi oferit nimic în schimb eforturilor noastre. Octave începu să își vocifereze dezamăgirea în legătură cu eșecul nostru de a găsi orice în sensul artefactelor sau scrierilor, care să fi putut arunca lumină asupra istoriei lui Yoh-Vombis.

Apoi, un pic la dreapta scărilor, am perceput o intrare în zidul principal, pe jumătate înfundată de debris antic. În spatele mormanului de detritus, găsirăm niște alte scări, ce coborau. Întunecimea efluvia din deschidere ca un torent vizibil, mustie și urât mirositoare cu stagnanța primordială a putrezirii; și nu puteam vedea nimic dincolo de primele trepte, ce dădeau impresia că se aflau suspendate deasupra unui hău negru.

Octave, cu mine și alții, adusesem cu noi torțe electrice, în cazul în care ne-ar fi trebuit în explorările noastre. Ne gândisem că s-ar putea găsi catacombe sau coridoare subterane în Yoh-Vombis, asemenea orașelor mai recente de pe Marte, care adesea erau mai extinse dedesubt decât la suprafață; iar asemenea tainițe și cripte erau locurile cele mai probabile în care am fi găsit vestigii ale civilizației Yorhiilor.

Luminând abisul cu lampa sa, Octave începu să coboare treptele. Vocea lui dornică ne stăruia să îl urmăm.

Din nou, pentru o clipă, acea panică necunoscută, irațională îmi îngheță facultățile, și am ezitat pe măsură ce restul așteptau în urma mea. Apoi, la fel ca înainte, teroarea se disipă; și mă miram la mine însumi cum de se abătuse asupra mea ceva așa absurd și nefondat. L-am urmat pe Octave în josul scărilor, cu ceilalți mărșăluind în urma mea.

La capătul acelor trepte înalte și incomode, ne-am găsit într-o sală lungă și spațioasă, ca un hol subpământean. Podeaua era afundată în cerneri de praf imemorial; iar în anumite locuri erau maldăre compuse dintr-o pudră gri, așa cum ar fi putut lăsa în urmă descompunerea anumitor fungi ce cresc în catacombele marțiene, sau în dedesubturile canalelor. Era de conceput că la un moment dat, asemenea fungi ar fi putut exista în Yoh-Vombis; dar, datorită dezhidratării excesive și prelungite, muriseră cu multă vreme în urmă. Nimic, cu siguranță, nici măcar un mucegai, nu ar fi putut trăi în acele cripte, aride de mulți eoni trecuți.

Aerul avea densitate singulară, ca și cum efluviile unei atmosfere antice, mai puțin rarefiate decât cea a lui Marte prezent, se acumulaseră și rămăseseră în acel întuneric stagnant. Era mai greu de respirat decât aerul exterior: era plin de emanații necunoscute, iar praful fin se ridica în jurul nostru cu fiecare pas, ca pudra mumiilor.

La capătul galeriei, înaintea unei intrări drepte și semețe, torțele noastre au ivit o urnă gigantică sau o tingire, susținută de picoare scurte și cubice, și alcătuită dintr-un material opac, negru-verzui, care sugera o alianță bizară între metal și porțelan. Avea cam patru picioare în diametru, cu o muchie groasă, ornamentată cu figuri zvârcolite și indescifrabile adânc reliefate, cu acid parcă. Pe fundul acelui recipient am găsit niște fragmente negre asemenea cenușei, ce dădeau un miros slab dar înțepător, ca fantoma unei odori mai puternice. Octave, aplecându-se asupra vasului, începu să tușească și să strănute de la inhalarea acelor mirosuri.

„Chestia aia trebuie să fi fost un fumigant puternic, cândva,” observă el. „Locuitorii din Yoh-Vombis s-ar putea să-l fi folosit la dezinfectarea criptelor.”

Ușa de dincolo de urnă ne admise unei încăperi mai mari, a cărei podea era, comparativ, lipsită de praf. Am descoperit că piatra întunecată de sub picioarele noastre purta însemne în șabloane geometrice multiforme, trasate cu un minereu ocru, printre care, asemenea cartușelor egiptene, se găseau hieroglife și desene formalizate. Puține am putut discerne din majoritatea lor, dar figurile reprezentau indubitabil pe Yorhii înșiși. Asemenea Aihailor, era înalți și unghiulari, cu piepturi proeminente, ca niște burdufe; și erau reprezentați ca posedând un al treilea braț suplimentar, ce pornea din piept: o caracteristică ce apărea uneori, în formă vestigială, și printre Aihai. Urechile și nările, din câte ne dădeam seama, nu erau așa largi și evazate ca ale marțienilor moderni. Toți acești Yorhii erau reprezentați nuzi; dar într-unul din cartușe, executat într-o manieră mult mai grăbită decât celelalte, am perceput două figuri ale căror cranii înalte și conice erau înfășurate într-un soi de turban, pe care erau pe punctul ori de a-l înlătura, ori de a-l potrivi mai bine. Artistul părea să fi pus o neobișnuită emfază pe gesturile ciudate cu care degetele sinuoase și pluri-articulate trăgeau de acele turbane; și întreaga postură era inexplicabil contorsionată.

Din a doua galerie, pasaje se ramificau în toate direcțiile, ducând către un veritabil labirint de catacombe. Aici, uriașe urne cu fundul plat, din același material ca tingirea de fumigație dar mai înalte decât un om și cu dopuri cu toarte unghiulare, erau dispuse în rânduri solemne de-a lungul pereților, lăsând loc prea puțin pentru ca doi dintre noi să meargă unul lângă altul. Când am reușit să înlăturăm unul din dopuri, am văzut că urna era plină până la gură cu cenușă și fragmente carbonizate de os. Indubital (cum încă este obiceiul marțian), Yorhii stocaseră rămășițele cremate a familii întregi într-un singur vas.

Până și Octave devenise tăcut pe măsură ce înaintam; și un fel de venerație meditativă părea să îi fi înlocuit entuziasmul anterior. Noi ceilalți, cred, ne simțeam asupriți și împovărați de către neliniștea palpabilă a unei antichități ce sfidează orice concept, în care părea să ne afundăm din ce în ce cu fiecare pas.

Umbrele fluturau înaintea noastră ca mostruasele aripi deformate ale unor lilieci-fantomă. Nu era nimic decât praful erelor, râșnit la finețe aproape atomică, și vasele ce țineau cenușa unui popor demult extinct. Dar, atârnând de tavanul înalt într-unul din cavourile mai îndepărtate, am văzut un petic întunecat și încrețit de formă circulară, precum o fungă ofilită. Era imposibil de ajuns la ea, și ne-am continuat drumul după ce ne holbarăm și înaintasem mai multe ipoteze zadarnice. În mod ciudat, în acel moment eșuasem să îmi amintesc obiectul întunecat și zbârcit pe care îl văzusem sau visasem în noaptea de dinainte.

Nu am nicio idee cât de departe mersesem când am ajuns la ultima criptă; părea că umblam de eternități întregi într-o lume subterană uitată. Aerul devenise pângărit și iresipirabil, cu o caracteristică densă, stătută, ca de la sedimentarea de materii putrezite; și aproape ne hotărâserăm să ne întoarcem. Când brusc, pe neașteptate, ne-am confruntat cu un zid gol, la capătul unei catacombe lungi dispusă cu urne.

Aici, am făcut cea mai stranie și mistifiantă dintre descoperirile noastre – o figură mumificată și incredibil de desicată, stând vertical lângă perete. Avea mai mult de șapte picioare în înălțime, o culoare brună, bituminoasă, și era complet nudă, cu excepția unui soi de giulgiu negru care acoperea partea superioară a capului și cădea pe părți în cute ridate. După cele trei mâini, și după conturul general, era în mod clar unul dintre anticii Yorhii – poate singurul membru al rasei sale al cărui corp să rămână intact.

Am simțit un fior inexpresibil la simpla vârstă a acelui lucru scorojit, care, în aerul uscat al catacombei, îndurase prin toate vicisitudinile istorice și geologice ale planetei, pentru a forma o legătură vizibilă cu cicluri pierdute.

Apoi, când privirăm mai îndeaproape cu lanternele noastre, am văzut modul în care mumia își păstrase poziția verticală: la glezne, genunchi, coapse, umeri și gât era încătușată de perete prin benzi grele de metal, atât de adânc roase și corodate de un soi de rugină, încât inițial nu le văzusem printre umbre, la prima privire. Straniul văl de pe cap, studiat mai de aproape, continua să ne consterneze. Era acoperit cu un soi de peliculă fină, ca un mucegai, mizer și prăfuit ca pânzele de păiajen vechi. Ceva despre acel văl, nu știu ce anume, era revoltător și demn de silă.

„Pe Jupiter! Ce descoperire!” slobozi Octave apropiindu-și lanterna de chipul mumiei, unde umbrele mișunau asemenea lucrurilor vii în adâncimile orbitelor goale și scobite, în nările uriașe și triple și în urechile largi ce evazau de sub văl.

Încă ținând lanterna, își întinse mâna liberă și atinse corpul foarte ușor. Pe cât de tentativă a fost atingerea, partea inferioară a toracelui-butoi, picioarele, mâinile și antebrațele, toate păreau să se descompună într-un fel de pudră, lâsănd capul, partea superioară a corpului și umerii încă atârnând de cătușele metalice. Procesul de putrefacție fusese straniu de inegal, căci părțile rămase din trup nu dădeau niciun semn de desintegrare.

Octave scoase un zgomot de mâhnire, iar apoi începu să tușească și să strănute, pe măsură ce îl învăluia norul de praf maroniu, plutind ușor ca aerul. Noi ceilalți pășirăm cu toții înapoi, pentru a evita praful. Apoi, deasupra norului ce se împrăștia, am văzut un lucru de necrezut. Vălul negru de pe capul mumiei începuse să se încrețească și să se zbată în sus la colțuri, tremura cu mișcare viermiformă; căzu de pe craniul ofilit, părând să se plieze și deplieze convulsiv în aer în timp ce cădea. Apoi ateriză pe capul descoperit al lui Octave, care după deconcertantul moment al desintegrării mumiei, rămăsese în apropierea peretelui. În acea clipă, într-un fior de profundă teroare, mi-am amintit de lucrul acela care s-a ivit dintre umbrele din Yoh-Vombis în lumina lunilor gemene, ca apoi să se retragă precum o născocire a somnului la cel mai mic semn de mișcare din partea mea.

Înfășurându-se precum o cârpă strâmtă, vălul se răsuci strâns în jurul părului lu Octave, peste frunte și peste ochi, și acesta urlă cu sălbăticie, cu strigăte incoerente de ajutor, și trăgea cu mâini frenetice de văl, eșuând să îl înlăture. Apoi urletele sale se întețiră într-un crescendo al agoniei, de parcă se afla sub cine știe ce instrument infernal de tortură; și dansa și zburda orbește prin criptă, și ne scăpă cu o iuțeală atipică, atunci când cu toții sărirăm în efortul de a-l prinde și de a-l elibera de povara sa ciudată. Întreaga întâmplare era misterioasă ca un coșmar; dar arătarea ce îi căzuse pe cap era în mod evident o formă neclasificată de viață marțiană, care, împotriva tuturor legilor cunoscute ale biologiei, supraviețuise în acele catacombe primordiale. Trebuia să îl eliberăm de prinsoarea ei, dacă puteam.

Am încercat să încercuim silueta bezmetică a liderului nostru, lucru ce ar fi fost ușor în spațiul îngust dintre ultimele urne și perete. Dar, zbătându-se înainte, într-o manieră dublu inexplicabilă datorită condiției sale orbite, ne ocoli și fugi mai departe, ca să dispară printre urne în labirintul exterior de catacombe intersectate.

„Dumnezeule! Ce i s-a întâmplat?” strigă Harper. „Omul se poartă de parcă ar fi posedat!”

Evident, nu era timp pentru a discuta această enigmă, și l-am urmat pe Octave pe cât de repede ne-a permis stupefacția. Îl pierdusem din priviri printre genuni, și când am ajuns la prima diviziune a catacombelor, aveam dubii asupra căruia dintre pasaje îl urmase, până când am auzit un urlet strident, repetat de mai multe ori, venind dintr-un cavou din stânga extremă. Era o calitate ciudată, inumană, în acele urlete, care s-ar fi putut datora aerului demult stătut sau unei acustici neobișnuite a cavernelor ramificate. Dar cumva, nu îmi puteam închipui acele zgomote ca fiind de emisie umană – cel puțin nu din cea a unui om viu. Păreau să conțină agonie mecanică, neînsuflețită, de parcă ar fi fost rostite de un cadavru diavolit.

Împungând înainte cu torțele noastre electrice prin umbrele pânditoare și fugitive, ne iuțeam printre rândurile de urne mărețe. Strigătele pieriseră în tăcere sepulcrală; dar în depărtări, auzeam distante și încete tropăiturile unor picioare ce fugeau. Le urmăream în căutare urgentată; dar, gâfâind cu durere în aerul aerul subțire și viciat, am fost curând nevoiți să ne încetinim pasul, fără a găsi vreo urmă de Octave. Foarte vag, și mai departe ca niciodată, îl auzeam călcând, cu pașii înghițiți de mormânt ai unei fantome. Apoi au încetat; și nu mai auzeam nimic, decât propriile respirații convulsive, și sângele pulsându-ne în tâmple cu ritmul constant al alarmei.

Am continuat înainte, separându-ne în trei contingențe când am ajuns la o ramificare triplă a tunelurilor. Haper, Halgren și eu însumi am urmat culoarul din mijloc; și după ce am parcurs un interval parcă nesfârșit fără a-l găsi pe Octave, și ne-am strecurat printre maldăre suprapuse până la tavan de urne colosale ce probabil conțineau cenușile a sute de generații, am ajuns înapoi în uriașa încăpere cu modele geometrice pe podea. Aici, în scurt timp, ne-am reîntâlnit cu ceilalți, care, de asemenea, eșuaseră în a-l găsi pe liderul nostru dispărut.

Ar fi de prisos să detaliez căutările ulterioare și reînnoite printre miriadele de catacombe, multe dintre care nu le explorasem până atunci. Toate erau pustii, în ceea ce privește orice urmă de viață. Îmi amintesc trecând încă o dată prin tainița în care văzusem acel petic negru și scorojit pe tavan, obsevând cu un fior că dispăruse. Este un miracol că nu ne-am pierdut prin acel labirint subpămăntean; dar în cele din urmă, ajunsesem înapoi la catacomba finală, în care găsisem mumia încătușată.

Auzeam un clangor cresând și recurent pe măsură ce ne apropiam de acel loc – un zgomot cu atât mai alarmant și mistifiant în circumstanțele noastre. Era ca ciocănitul strigoilor în cine știe ce mausoleu uitat. Când ne apropiarăm, razele lanternelor noastre au dezvăluit o scenă pe cât de inexpicabilă, pe atât de neașteptată. O figură umană, cu spatele spre noi și capul ascuns de un obiect negru și umflat ce avea dimensiunile unei perne de fotoliu, stătea în apropierea rămășitelor mumiei, lovind zidul cu o bară metalică ascuțită. De câtă vreme se afla Octave acolo, sau unde găsise bara, nu puteam ști. Dar peretele gol se prăbușise sub loviturile lui, lăsând pe podea un morman de fragmente asemănătoare cimentului; și o ușă mică și îngustă, din același material ambiguu al urnelor cinerare și vasului de fumigație, se ivise.

Aiuriți, șocați, inexpresibil stupefiați, eram cu toții incapabili de acțiune sau voință în acel moment. Întreaga treabă era prea fantastică și oripilantă, și era limpede că Octave fusese cuprins de un soi de nebunie. Eu, cel puțin, am simțit un spasm violent de greață în momentul când am recunoscut acel lucru respingător și buhav ce era prins de capul lui Ocatve, atârnând ca o tumescență obscenă pe ceafa lui. Nu am îndrăznit să presupun asupra cauzei pentru care se inflamase.

Înainte ca oricare dintre noi să își recapete facultățile mintale, Ocatve aruncă deoparte bara metalică și începu să bâjbâie după ceva în perete. Trebuie să fi fost vreun mecanism ascuns; deși cum de îi cunoștea locul sau măcar existența este dincolo de orice speculație legitimă. Cu un scrâșnet jos și hidos, ușa descoperită se deschise, groasă și grea precum lespedea unui mormânt, lăsând în urmă o apertură din care noaptea inferioară emana ca un torent de putreziciune îngropată de eoni. Cumva, în acel moment, lanternele noastre părură să pâlpâie și să se întunece; și cu toții respiram o fetoare sufocantă, ca o boare din lumile interioare ale putrefacției neamintite.

Ocatve se întoarse spre noi, stând într-o postură impasibilă înaintea porții deschise, ca cineva care tocmai terminase o sarcină presortită. Am fost primul din echipa noastră care a reușit să își revină din paralizie; și scoțând un briceag – singurul lucru apropiat de o armă pe care îl purtam cu mine –, am tăbărât asupra lui. Se dădu în spate, dar nu suficient de repede încât să-mi evadeze, când am împuns cu lama de patru inci în masa neagră și trugescentă ce îi învăluia toată porțiunea superioară a capului și atârna în jos asupra ochilor.

Ce era, de fapt, acel lucru, prefer să nu îmi imaginez – dacă ar putea măcar fi de imaginat. Era amorf a un melc, fără cap sau coadă sau organe aparente – un lucru necurat, bulbucat, tăbăcit și acoperit cu acei peri fini asemenea mucegaiului despre care vorbeam. Cuțitul a străpuns prin el ca printr-un pergament putrezit, lăsând o tăietură adâncă, și oroarea se prăbuși în sine și se desumflă asemenea unei vezici sparte. Din ea izvorî un torent îmbolnăvitor de sânge uman, amestecat cu mase întunecate și filamentoase ce ar fi putut fi păr pe jumătate dizolvat; și cocoloașe gelatinoase și plutitoare de os topit, și fâșii dintr-o substanță albă și coagulată. În același timp, Octave începu să se împleticească, apoi căzu lat la podea. Perturbat de căderea sa, praful de pe jos se ridică într-un nor spiralând, sub care el rămăsese mort și nemișcat.

Cucerindu-mi repulsia, și înecându-mă cu praf, m-am aplecat asupra lui și i-am smuls de pe cap acea oroare flacidă și prelingătoare. Se desprinse cu neașteptată ușurință, de parcă aș fi înlăturat vreo cârpă flască: dar îmi doream până la dumnezeu să o fi lăsat la locul ei. Dedesubt, nu se mai afla un craniu uman, căci totul fusese consumat, chiar până la sprâncene, iar creierul pe jumătate devorat rămăsese descoperit pe măsură ce ridicam obiectul veliform. Acel văl nespus îmi scăpă din degete ce deveniseră brusc neputincioase și inerte, și în timp ce cădea, se întoarse, dezvăluind pe partea interioară multe rânduri de ventuze rozalii, aranjate în cercuri în jurul unui disc palid acoperit cu filamente nervoase, sugerând un soi de plex.

Camarazii mei se adunaseră în spatele meu; dar, pentru un interval apreciabil, niciunul nu vorbi.

„De câtă vreme crezi că a murit?” era Halgren care ridicase groaznica întrebare, pe care cu toții ne-o puneam. Aparent, nimeni nu se simțea capabil sau voitor să o răspundă; și nu puteam decât să ne holbăm la Octave în oribilă și atemporală fascinație.

Târziu, am făcut efortul de a-mi dezlipi privirea; și căutând la nimereală în încăpere, am văzut rămășițele mumiei încătușate, și am observat pentru prima oară, cu o groază mecanică și ireală, condiția semi-mâncată a capului stafidit. De la acestea, privirea mi-a fost distrasă către ușa proaspăt deschisă, fără a percepe, însă, nici pentru o clipă, ceea ce îmi captase atenția. Atunci, tulburat, am văzut sub lumina lanternei mele, jos, dincolo de ușă, ca într-un hău fără capăt, o multitudine de umbre mișcătoare, clocotind cu efervescență, viermuind și târându-se în întuneric. Păreau să fiarbă în întunecime; și apoi, dinspre pragul acelei catacombe lăuntrice, a început să învolbureze avangarda unei armate nenumărate: lucruri asemenea mostruozității diavolești ce am smuls-o de pe capul lui Octave. Unele erau subțiri și plate, ca niște discuri zvârcolitoare de piele sau pânză, în vreme ce altele erau mai corpulente și se târau cu încentineală ghiftuită. Cu ce oare se hrăniseră în beznele în care fuseseră sigilate nu îmi pot închipui; și mă rog să nu aflu nicicând.

Am sărit înapoi și din calea lor, electrocutat de teroare și bolnav de scârbă; iar armata neagră înainta fără capăt și cu iuțeală coșmărească din abisul destupat, ca voma iadurilor sătule. Pe măsură ce puhoiul se învolbura în urma noastră, înghițind cadavrul lui Octave într-un val zvârcolitor, am detectat un spasm de viață din partea ororii pe care i-o smulsesem de pe cap, și am văzut efortul dezgustător pe care îl depunea pentru a se ridica și a se alătura celorlalte.

Dar nici eu nici camarazii mei nu mai puteam îndura să privim înapoi. Ne-am întors și am început să alergăm printre rândurile de urne masive, cu masa șerpuitoare de lipitori demonice pe urmele noastre, și ne-am împrăștiat într-o panică oarbă când am ajuns la prima diviziune a coridoarelor. Nepăsători de ceilalți sau de orice altceva decât urgența goanei, ne-am avântat la nimereală în pasajele ramificate. În urma mea, am auzit pe cineva împiedicându-se și căzând, cu un blestem ce crescu apoi în urlete nebunești; dar știam că dacă m-aș fi oprit și întors, n-ar fi fost decât ca să invit aceeași soartă groaznică ce se abătuse asupra nenorocitului.

Încă strângând lanterna și briceagul, alergam de-a lungul unui pasaj secundar care, mi se părea că îmi amintesc, m-ar fi condus mai mult sau mai puțin direct în tainița mai largă cu podeaua pictată. Acolo, m-am trezit singur. Ceilalți se ținuseră de catacombele principale; și am auzit un babel îndepărtat de strigăte și gemete demente – mai mulți fuseseră prinși.

Părea că mă înșelasem asupra direcției tunelului; căci se întortochea și se ramifica în feluri nefamiliare, cu multe intersecții, și mi-am dat seama curând că mă rătăcisem în labirintul negru, unde praful zăcea neperturbat de pași vii de inestimabile generații. Complexul cinerar devenise din nou absolut tăcut; și auzeam gâfâiturile frenetice ale propriei respirații, tare și stertoroasă ca a unui titan în acea liniște moartă.

Deodată, înaintând, lanterna mea a ivit o figură umană venind spre mine prin bezne. Înainte de a-mi stăvili surpriza, figura mă depăși alergând cu pași lungi, asemenea unei mașinării, părând că se întoarce către cavourile interioare. Cred că era Harper, căci statura i se potrivea; dar nu pot fi sigur, căci ochii și creștetul capului erau ascunse sub un văl întunecat și umflat, iar buzele palide erau blocate într-o grimasă a unei torturi tetanice, sau a morții. Oricine ar fi fost, își pierduse lanterna; și alerga orbește, în beznă completă, sub impulsul unui vampirism nepământean, pentru a căuta însăși lamura acelui haos de orori dezlănțuite. Știam că e dincolo de ajutor uman; și nici nu aș fi visat să încerc să îl opresc.

Tremurând violent, mi-am continuat fuga, și mi-am intersectat calea cu alți doi din echipă, gonind cu iuțeală și determinare mecanică, și învăluiți de acele lipitori satanice. Ceilalți trebuiau să se fi întors pe calea coridoarelor principale, căci nu i-am mai întâlnit; și nu aveam să îi mai văd niciodată.

Restul fugii mele este un vertij de teroare pandemonică. Încă odată, crezându-mă în apropierea catacombei exterioare, m-am trezit rătăcit, și am gonit printre eternități ordonate de urne mostruoase, în catacombe ce se extindeau pe o dinstanță necunoscută dincolo de perimetrul explorărilor noastre. Mi se părea că trecuseră ani de zile; și plămânii mi se asfixiau cu aerul mort de eoni, și picioarele erau gata să se prăbușească sub mine, când a văzut un punctuleț distant de binecuvântată lumină solară. Am fugit înspre ea, cu toate terorile unei întunecimi străine îngrămădindu-se în urma mea, și umbre blestemate fluturând înainte, și am văzut că încăperea funerară se termina într-o întrare joasă, ruinată, plină de moloz și dărâmături asupra cărora se pogora un arc subțire de soare.

Era altă intrare decât cea prin care penetrasem această lume subterană letală. Mă aflam la mai puțin de zece pași de deschizătură când, fără sunet sau sesizare, ceva căzu pe capul meu de pe tavanul de deasupra, orbindu-mă instantaneu și strângu-se ca o plasă întinsă. Scalpul și fruntea mea, simultan, fură străpunse cu un milion de înțepături de ac – o întreagă varietate de agonii crescânde ce îmi înjunghiau capul și convergeau din toate părțile către cele mai lăuntrice regiuni ale creierului meu.

Teroarea și suferința acelui moment erau cu mult mai rele decât orice ar putea zămisli vreodată infernurile terestre ale nebuniei și delirului. Simțeam strânsoarea rece, vampirică, a unei morți atroce – și a ceva mai mult decât moartea.

Cred că scăpasem lanterna; dar degetele mâinii mele drepte încă rețineau briceagul deschis. Instinctiv – căci eram incapabil de acțiune voluntară – am ridicat cuțitul și am împuns și tăiat orbește, de multe ori, din nou, din nou și din nou, la acel lucru ce își strânsese pliurile mortale în jurul capului meu. Lama trebuie să fi pătruns prin și dincolo de mostruozitatea atârnândă, în multe locuri sfredelindu-mi propria carne; dar nu am mai simțit durerea acelor răni, în supliciul de un milion de ori mai groaznic ce mă poseda.

În sfârșit vedeam lumina, și mai vedeam că o fâșie neagră, desprinsă de deasupra ochilor mei și prelingându-se cu propriul meu sânge, îmi atârna pe obraz. Încă se zbătea puțin, atârnând așa, și am smuls-o. Am smuls și restul din ea, o zdreanță sângerândă, de pe frunte și creștetul capului. Apoi m-am împleticit spre ieșire, iar lumina palidă și gălbejită se transformă într-o flacără îndepărtată văpăind înaintea mea, când m-am împiedicat și am căzut în afara catacombelor – o flamă ce goni apoi ca ultima stea a creației, deasupra genunii ce se căsca asupra mea și în care mă cufundam, uitarea ce mă înghiți.

Mi s-a spus că inconștiența mea a fost de scurtă de durată. Mi-am revenit, cu expresiile criptice ale celor două călăuze marțiene aplecându-se asupra mea. Capul îmi era plin de dureri sfâșietoare, și terori pe jumătate amintitite îmi încolțeau mintea ca umbrele harpiilor. M-am răsucit pe o parte, privind înapoi spre gura catacombelor, de unde marțienii, după ce mă găsiseră, mă târâseră la oarece distanță. Gura se afla sub o terasă unghiulară aparținând unei construcții exterioare, în raza vizuală a taberei noastre.

Mă holbam la deschiderea neagră în hidoasă fascinație, discernând forfotă în tenebre – mișcarea zârcolitoare și viermuindă a unor lucruri ce împingeau înainte din întunecimi, dar nu se avântau luminii. Fără dubii, nu puteau îndura soarele – acele creaturi ale nopții ultranormale și corupției plumbuite de cicluri întregi.

Atunci s-a pogorât asupra mea groaza finală, nebunia incipită. În repulsia mea zvârcolitoare, în dorința mea născută din greață de a fugi de lângă acea gură a iadului, răsărea impulsul groaznic și contradictoriu de a mă întoarce; de a-mi croi drum înapoi prin toate catacombele, cum au făcut ceilalți; de a coborî unde niciun om în afară de ei, cei blestemați și osândiți la o moarte de neconceput, nu a mai coborât; de a căuta, sub acea compulsie damnabilă, o lume abisală pe care gândul uman nu poate să o parcurgă. Era ca o lumină neagră, o chemare tăcută, în adâncurile creierului meu; o convocarea implantată de acel Lucru – un farmec otrăvitor ce mi se infiltra în minte. Mă ademenea către poarta subterană, zidită de către muribundul popor din Yoh-Vombis pentru a întemnița acele lipitori infernale și nemuritoare, acei parasiți negri care-și întrețin propria viață abominabilă pe urma creierelor pe jumătatea mâncate ale celor morți. Mă chema către profunzimile de dincolo, unde sălășluiesc cei necromantici, dintre care lipitorile, cu toate puterilor lor diabolice de vampirism, nu reprezintă decât speța cea mai inferioară…

Au fost doar cei doi Aihai care m-au oprit să mă întorc. M-am zbătut, m-am împotrivit nebunește când încercau să mă împiedice cu mâinile lor spongioase; dar trebuie să fi fost epuizat, de la toate aventurile supraumane ale acelei zile; și după o vreme, am căzut la loc într-o nimicnicie inertă, din care abia răsăream la lungi intervale, doar pentru a-mi da seama că eram cărat de-a lungul deșertului către Ignarh.

Aceasta este povestea mea. M-am străduit să o relatez coerent și în întregime, cu un preț ce ar fi de neimaginat pentru cei sănătoși… de a o spune mai înainte ca nebunia să se întoarcă, așa cum se va întâmpla în scurt timp – cum începe să se întâmple acum… Într-adevăr, mi-am spus povestea, și ai pus-o pe toată pe hârtie, nu-i așa? Acum trebuie să mă întorc în Yoh-Vombis – înapoi de-a lungul deșertului și jos, prin toate acele catacombe, către cavourile mai vaste de dedesubt. Ceva sălășluiește în creierul meu, mă controlează și mă va îndruma… Vă spun, trebuie să mă întorc…