Mihail se chinui să se târască până la crater, încercând cât de bine putea să îşi ferească vizorul de bătaia directă a rafalei și de cioburile ascuţite purtate de ea. După aproape un minut de teroare în care se stinsese felinarul și-l lăsă într-un întuneric aproape deplin, găsi totuşi craterul şi se târî la adăpost, la câțiva metri sub torentul de deasupra, sleit de puteri şi cu vizorul zgâriat dar din fericire intact. Simţea şi aici curentul, dar mai slab ca intensitate şi lipsit de proiectilele de gheaţă de la suprafaţă. Era în siguranţă. Tot ce avea de făcut era să aştepte şi să încerce să ignore zgomotul. Costumul era intact, deşi nu mai putea suporta multe, dar îşi distrusese transmiţătorul în timp ce se târa pe gheaţă şi nu le putea comunica celorlalţi din rover situaţia lui. Din fericire, nici ei nu puteau pleca nicăieri până la sfârşitul furtunii, fiind ferm ancoraţi în sol.
După ce i se mai răci sângele, Mihail verifică lanterna prinsă de cască şi observă că fusese și ea zdrobită, dar îşi aminti de cealaltă, care se afla într-un compartiment al rucsacului. O găsi îndată şi se bucură să vadă că funcţionează. Activând-o, privi în jur, de-a lungul pereţilor craterului. Văzu felinarul, deformat de impact, imediat sub buză. Apoi, lumină întunecimile din miez, de-a lungul pantei căldării. Acolo, în mijloc, se afla ceva negru. Mihail, curios dar şi neliniştit, nu îşi putu da seama imediat ce ar putea fi. Inițial, păru doar o rocă ciudată, diferită de mediul în care se afla. Un meteorit, poate? Nu, era prea mic să fi supravieţuit frecării cu atmosfera superdensă. Se apropie cu vreo doi, trei metri şi îl cuprinse stupoarea: păreau nişte oseminte, mai precis un torace. Inginerul se gândi la rămăşiţele carbonizate ale colegului său, dar acelea nu puteau fi oase umane. Aveau proporții uriaşe și xenomorfe, și privite altfel, nici măcar nu păreau a forma o cutie toracică, în afară de forma înșelătoare.    Mihail luă în calcul pareidolia și îndrăzni să se apropie și mai mult. Obiectul era aproape metalic, în niciun caz os sau alt țesut biologic cunoscut. Avea trăsături geometrice în simetrii curioase, şi spre uimirea lui Mihail, îşi schimba forma odată cu unghiul din care era privit. Se întindea, aparent, pe mai mult de trei dimensiuni, neputând exista decât parţial în spaţiul cunoscut percepției umane.
Inginerul titanian nu îşi putea lua privirea de la spiralele şi reflexiile nenaturale produse de fosilă pe masură ce o înconjura cu lanterna, studiind-o din toate unghiurile permise ochiului şi încercând în zadar să le cuprindă cu mintea pe celelalte. Observă că structura continua şi sub gheaţă, având numeroase membre subțiri și aripi, toate într-o simetrie complexă și hipnotizantă. Inginerul nu avea cum să nu se gândească la panglici moebius şi varietăți calabi yau, sau alte modele de curbură și nemărginire oferite de matematică, dar cum să le întâlnești vreodată altfel decât pe hârtie sau pe un ecran? Titanianul avea un asemenea paradox chiar înaintea lui, închistat de cine ştie câte milioane de ani sub ghețurile lui Titan!    Că erau rămășiţele unei fiinţe vii nici nu putea să se întrebe. Se minuna ca un ignorant din Evul Mediu, care prin cine ştie ce soartă a găsit oasele vreunui dinozaur, şi l-a numit balaur, şi s-a cutremurat de proria plăsmuire.
Dar ce fel de fiinţă fusese, oare, aceasta? Fusese oare raţională, fusese, măcar, vie? Următoarea întrebare fu, desigur, dacă poate fi într-adevăr moartă?… Ce sens mai aveau astfel de dicotomii în afara noţiunii de viaţă cunoscută ştiinţei? Lipsa oricărei alte dovezi îl făcu pe titanian să creadă că, într-adevăr, este demult moartă, fosilizată de eonii îngheţaţi. Parcă fără voia lui, atinse fosila. Îl străbatu un fior când nu simţi nicio suprafaţă. I se părea că degetele îi pătrunseseră într-o fisură în ţesătura spaţiului, gâdilând bizareriile de dincolo. Dar simţi altceva.
Timpul încremeni. Mihail auzea o muzică stranie şi înnebunitoare, peste vuietul continuu al vânturilor, dar nu al celor titaniene. Vânturile a o mie de sori arzând îi mistuiau însăși ființa, îl însuflețeau. Auzea trâmbiţe şi tobe infernale din adâncuri, în ritmuri asimetrice, şerpuitoare, şi un cor de note strâmbe şi dezacordate ce dansau haotic în eter, pulsând, vuind. Şi auzea voci, dacă se puteau măcar numi astfel, șoapte oribile articulate în feluri absolut străine aparatului uman de emisie. Se auzea pe el însuşi, alături de corul disonant, dar nu era vocea lui. Slăvea, dar nu ştia ce anume, şi zbura pe aripi proprii printr-un cosmos caleidoscopic alături de alţii asemeni lui, în vastele săli nemărginite ale nopții primordiale. Simţurile îi fuseseră înlocuite de altele, mult mai numeroase şi dincolo de înţelegerea lui omenească. Atunci, unul din lucrurile acelea înaripate se apropie și Mihail, cu groază, își recunoscu asemănarea. Un cap uriaș, conic, cu numeroși ochi și antene îl privea cu sapiență străină, incompatibilă și incomprehensibilă. Ființa plutea lângă el pe aripi subțiri și membranoase, iar numeroasele membre polidactile și ciudat articulate țineau tot soiul de sceptre, aparate și instrumente fără sens, pe care le agita în gesturi complexe și ritualice, în timp ce tuburile ca de orgă ce îi răsăreau din corpul cilindric și solzos emiteau disonanțe și cacofonii repetate. Mihail se recunoștea. Privind în jos, își văzu corpul, bombat și solzos, și tuburile, și tentaculele și ghearele! Extenuat de suprema viziune, leșină în milostivă uitare.
Trecură, probabil, 45 de minute. Titanianul se trezi în timp ce era dus de către Radu şi ultimul dintre muncitori către rover. Furtuna pălise între timp, iar când se dezmetici, Mihail îşi trase violent braţele de după umerii celor doi şi se întoarse disperat spre crater. Ultimul salt îl ateriză chiar pe muchie, și privi în jos. Nu mai era nimic. Fosila dispăruse! Nici măcar o urmă să-i marcheze prezența. Ceilalți nu înţelegeau izbucnirea inginerului, nici cum reuşise să adoarmă în mijlocul unei asemenea furtuni, dar Mihail era prea zdruncinat ca să dea explicaţii.
Cutremurat, fu luat de colegii săi şi dus în cabina presurizată a roverului, care îşi ridică ancorele din gheaţă şi porni înapoi spre Sarmisegetusa Nouă. Misiunea nu mai putea continua. Deja fuseseră două decese, iar oxigenul era pe terminate.
Mihail nu vorbi nimănui de viziune. Cine l-ar fi crezut? Pusese totul pe seama unei defecţiuni a tubului de oxigen, leșinând de la hipoxie. Izbucnirea o explică printr-un atac de panică, uitând că se afla într-un costum şi trăind o claustrofobie accentuată câteva momente, până să își revină.
Urmară câteva săptămâni de anxietate și depresie, în care medicii remarcară o criză de personalitate, dar inginerul reuși până la urmă să reintre în societatea titaniană. Însă, în sinea lui, Mihail se simţea schimbat, dar în ce fel nu işi putea da seama. Îşi simţea mintea realcătuită, legăturile neuronale subtil alterate, de parcă s-ar mai fi făcut loc pentru ceva. Visele nu îi vor mai fi niciodată la fel, iar asta îl va face să fie un aprig scriitor de jurnale, dintr-un simţ analitic bine cultivat. De-a lungul întregii sale vieţi, nu va menţiona absolut nimănui despre condiţia lui, mai ales că doi ani mai târziu va fi ales în Sfat, consiliul suprem al Noii Sarmisegetuse. Secretul viziunii lui va muri odată cu el, dar jurnalele vor dăinui…

Despre autor: June scriitor în plină afirmare, câștigător al primei etape al concursului Anticipația 2014 chiar cu această povestire, Mihai Alexandru Dincă (Astrophobia) este un bucureștean de 22 de ani, muzician, inginer de sunet și viitor inginer aerospațial. Este de asemenea membru al Astroclubului București, astronomia numărîndu-se printre pasiunile sale, alături de literatura SF. Influențat de coloși ai genului ca H.P. Lovecraft, Arthur C. Clarke și Clark Ashton Smith, timpul liber și-l dedică scriind povestiri SF și horror, și în curînd, nuvele și poate un roman de debut.