Pulp-O-Mizer - Viziuni ale Paleocosmosului

Viziuni ale Paleocosmosului

   Era ciudat, chiar şi după atâţia ani. Solul prăfuit de gheaţă suprarăcită ce scrâşnea la fiecare pas sub crampoanele costumului protector, gravitaţia redusă şi uneori înşelătoare şi jumătatea de Saturn ce plutea veşnic în acelaşi loc deasupra orizontului, pe fundalul norilor gălbui şi toxici de azot ce se învolburau necontenit. Soarele, la peste un miliard de kilometri depărtare, era ca un far de navigaţie singuratic pe un ţărm de neatins, o scânteie îndepărtată și efemeră abia vizibilă prin negurile veşnice. Dar te obişnuiai, măcar că se vedea încă undeva în est vârful celui mai înalt turn din Sarmisegetusa Nouă, cel al telecomunicaţiilor de rază lungă cu Marte şi Pământul. Mărețul oraș trona în pustiuri, cu turnurile sale negre ce străpung înălțimile înghețate și cu domurile colosale de sticlă și metal, brăzdate neîncetat de vânturile lui Titan.
–Mihaie, mă auzi? se auzi o voce radio.  
Mihail Danga oftă, aburindu-şi vizorul costumului, apoi reveni din propriile gânduri. Îl priveau ochii bionici ai prietenului și colegului său, Radu, din spatele vizorului propriului său costum de scafandru. Atunci Mihail simți din nou frigul. Cu toate straturile de protecție, atingerea suprafeței interioare a costumului era o amintire constantă și neîndurătoare a locului unde se aflau. Polii Terrei sunt paradisuri prin comparație. Radu îi făcu semn cu mâna, chemându-l către postul de supraveghere, iar Mihail îl urmă, ascultându-și respirația reverberându-se în interiorul căștii.
Mai erau și alţi oameni, în propriile costume, examinând cu tot felul de instrumente ţărmurile frânte ale unui uriaş lac de metan lichid, Marea Kraken. La câţiva metri de ei se afla roverul presurizat care îi purtase pe drumul de la colonie până aproape de țărmurile înghețate. Marea se întindea până la orizontul arcuit şi mult dincolo, iar malurile ei crestate ar putea aminti de cele ale Mării Moarte de pe îndepărtatul Pământ, cu tot soiul de ciudățenii şi neregularităţi. Dar asemănarea se oprea aici, căci forţele care sculptaseră acel relief bizar pe Titan nu aveau analog pe planeta albastră.
În orice caz, asfel de privelişti nu mai erau ceva nou pentru colonişti. Aceasta nu era decât o altă misiune de recunoaştere, o rutină pentru majoritatea celor implicaţi, al căror număr era de opt: Mihail, inginer supraveghetor, Radu Giurgiu–geolog de teren și prieten vechi al lui Mihail, trei muncitori, şoferul roverului, mecanicul şi un medic, dintre care ultimii trei sa aflau încă înăuntrul cabinei presurizate. Colonia Sarmisegetusa Nouă era deja în a doua decadă de existenţă, iar continua expansiune necesita din ce în ce mai multe resurse. Mihail şi echipa sa căutau cel mai potrivit loc pentru o nouă staţie de extragere a apei, ce exista în formă pură în dedesubturi.
În timp ce acesta supraveghea, doi dintre muncitori pregăteau un burghiu uriaş pentru forare, iar Radu verifica atent o tabletă grafică pe care erau afişate tot soiul de date. Din fericire nu era vânt considerabil, oscilând în jurul vitezei de 8 km/h, dar totuși mișcând praful fin de pe sol în fâșii stranii, unduitoare. Însă întreaga manevră trebuia executată într-un timp optim, căci meteorologia lui Titan era mult mai imprevizibilă decât a bătrânului Pământ. În eventualitatea unei furtuni, singura scăpare a echipei de cercetători era să ajungă cât mai repede în incinta presurizată a roverului, în cele câteva secunde până ce curenţii atingeau viteze maxime. Roverul era îndeajuns de robust încât să facă faţă unor vânturi de 200 km/h, care în gravitaţia redusă puteau fi mult mai distructive decât analoagele lor pământene. Acesta fusese deja fixat în solul îngheţat prin ancore telescopice îngropate prin abrasiune la mai mulţi metri adâncime.
Operaţiunea începu în scurt timp şi burghiul sfredelea gheaţa cu un scrâşnet înfundat, de joasă frecvenţă, perceput de titanieni chiar şi prin costumele lor greoaie. Nu mai era ceva neobşinuit să auzi totul ca sub apă – natura atmosferei titaniene oferea toată lămurirea. Din puțul de forare răsăreau vapori denși și gălbui de la gheața ce sublima, doar ca apoi să înghețe la loc la contactul cu atmosfera și să ningă în cristale fine pe solul murdar dimprejur. Cei doi operatori ai burghiului fură în scurt timp acoperiți de o peliculă subțire de nea, spulberată de vânt.
Deodată, pe lângă scârțâitul repetitiv al burghiului, începu să se audă un nou şuierat baritonal, la început abia audibil apoi din ce în ce mai intens, totodată cu afişarea alertei meteo pe ecranele tabletelor grafice. În zări, înspre polul nord al satelitului, se învolbura cea mai aprigă furie a naturii titaniene: o furtună de metan şi cristale de gheaţă, formând un zid întunecat și impenetrabil ce învăluia cu sălbăticie cerul!
Totul se întuneca. Mihail simţi o uşoară panică, dar reuşi să se controleze, căci mai trecuse prin două astfel de evenimente în trecut. Avea poate zece secunde să ajungă la sas, dar era esenţial să își păstreze răgaz și pentru activarea lui. Se afla cam la douăzeci de metri de rover, şi începu să ţopăie grăbit spre el prin șeptimea de gravitaţie, fiecare salt anevoios aducându-l mai aproape de ţintă.
Muncitorii fuseseră din păcate mai puţin stăpâniţi și unul dintre ei se împiedică în fuga lui terifiată, spărgându-şi vizorul de permafrostul dur și generând o scânteie minusculă, dar fatală. Oxigenul din costum şi compuşii volatili de afară fură aprinși instantaneu. O explozie de foc albastru orbitor îl nimici pe nefericit pe loc și lăsă în urmă un crater aburind, zburând bucăți de om și de gheață în toate direcțiile. Suflul exploziei îi aruncă pe toţi pe spate, năucindu-i, pe măsură ce vântul ciclopic se înteţea. Din pur noroc, Radu fusese proiectat de unda de șoc chiar în direcţia roverului şi avea timp să ajungă la sas, dar unul dintre muncitori, care se aflase în spatele colegului său dezintegrat, se trezi aruncat până în mâzga albăstruie a mării. În lichidul rece şi neclintit avea să îşi găsească sfârşitul, între temperatura de -180 de grade și presiunea mereu crescândă. Avea câteva clipe să-şi contempleze moartea, până ce gravitaţia îl aducea în cele din urmă în sânul de gheaţă al Mării Kraken.
În câteva momente devenise imposibil să mergi în două picioare, în suflul tot mai puternic al vântului şi al cristalelor purtate de el. De asemenea, devenise imposibil să vezi altceva decât smogul galben-cenușiu și opac, şters de particule ascuţite şi picături grele de metan. Mihail nu ştia soarta ultimului muncitor rămas în viaţă, dar oricum nu-l putea ajuta. El însuşi se ţinea acum la orizontală de solul îngheţat, cu ajutorul celor două târnăcoape pe care le cară orice titanian după el într-o AEV. Zgomotul era insuportabil, un huruit jos permanent, dar Mihail se concentra asupra celor trei lumini difuze pe care le putea întrezări printre neguri: două erau farurile roverului, cea de-a treia era felinarul burghiului. Deodată, îl zări smuls cu brutalitate de furia vântului, aterizând în craterul lăsat de explozia primului muncitor. Rămăsese înfipt în solul îngheţat, cu lumina încă aprinsă. Inginerul ştia că nu putea ajunge la rover, fusese aruncat la cel puţin 50 de metri de el, dar craterul luminat era mult mai aproape şi l-ar putea folosi ca adăpost. Mai avea o oră şi douăzeci de minute de oxigen, poate mai puţin dacă punea la socoteală efortul pe care urma sa îl depună, dar suficient cât să reziste furtunii, care deja atinsese maximul. Furtunile titaniene, deși violente, se consumă foarte repede, datorită energiei reduse. În cel mai rău caz, în maxim o oră vântul va fi revenit deja la valoarea minimă–constanta viteză de 7-8 km/h sub care nu scade niciodată.

1 thought on “Viziuni ale Paleocosmosului

Lasa un raspuns