Mi-ar fi plăcut să fie o carte bună. Dar nu a fost să fie aşa.

Sunt sigur că mi-au scăpat multe lucruri, pentru că am sărit peste pasaje poetice despre peisaje pământene sau astrale. Poate e natura mea tehnică la mijloc – dar de asta îmi place SF-ul până la urmă – eu îmi extrag frumuseţea din descrierea unei mecanici (celeste), o descriere seacă în date ce nu îmi dă totul digerat.

La personaje “cerinţele mele” sunt altele – prefer umanul. Dar personajele lui Alastair Reynolds sunt “enigmatice” şi plictisitoare. Îmi amintesc numele lor, dar nu îmi spun nimic şi nu te poţi ataşa afectiv de nici unul dintre ele. În general, atunci când moare un personaj ai tendinţa să te revolţi, în Blue Remembered Earth totul este mecanic şi ajungi repede la concluzia ca ai de-a face cu moartea pe post de “deus ex machina”. La capitolul ăsta, în atiteză, îmi vine în minte George R. R. Martin care în seria “A Song of Ice and Fire” are tendinţe sadice – construieste personaje de care te ataşezi pentru ca apoi să le omoare.

Pot să fiu rău şi să descriu cartea cu un singur cuvânt: plictisitoare.

Părerea mea este că Alastair Reynolds este tributar unui model nu foarte reuşit de a scrie SF, poate merge într-un joc de calculator sau într-un film. Are tendința să întretaie doua sau trei povești care se încrucișeaza, se despart și se unesc într-un final  apoteotic  de mare fâs. Același lucru s-a întamplat în toată seria Revelation Space – o serie care în mare este foarte frumoasă și plăcută, dar suferă în același stil – trei sau patru povesti “paralele” frumos scrise dar care se unesc apoteotic și abrupt în final. Voi reveni asupra seriei Revelation Space.

Later edit: pentru un review mai pozitiv va recomand recenzia revistei Galileo.