Romanul este continuarea indirectă a lui Crashing Heaven, desfășurîndu-se în același univers (ăla de peste 700-1000 de ani), în care mici nuclee izolate de omenire sînt împrăștiate prin sistemul solar iar grosul trăiește pe o stație spațială gigantică, venerînd zei digitali. Adică același decor ca în primul volum. Din păcate, fără factorul noutate nu mai avem mare lucru aici, autorul concentrîndu-se aproape doar pe acțiune care fiind în mediu virtual și în viitorul îndepărtat ar putea la fel de bine sa fie magie. Totul e cam prea pe repede înainte pentru gustul meu. Sau poate sufăr cu lipsa de imaginație zilele astea.
   Ideile mișto nu lipsesc totuși, sînt puține dar există și mi-ar fi plăcut să fie ceva mai mult extinse. Una dintre ele e că personajele principale nu sunt umane sau cel puțin, nu modelul clasic, din carne și oase: avatare digitale, golemi temporari, corporații antropomorfizate, zombi high-tech, Ai-uri altruiste, clone software care dezvoltă personalitate, ba chiar la un moment dat clădiri-umane (sau oameni-clădiri?) care trăiesc în turme pe un Pămînt dezolant, idee total tîmpită în context. Din păcate Al Robertson nu reușește să mă convingă în motivațiile pe care le atribuie post-umanilor, unii dintre ei fiind doar schițați sumar.
   Poate fi lecturată independent de Crashing Heaven dar din punctul meu de vedere este mult inferioară acestuia. Pentru cine caută o poveste cyberpunk îmbîrligată și acțiune non-stop cu miză mare, Waking Hell e combinația perfectă. Mi-a plăcut dar nu mi s-a părut credibilă.  E doar o poveste digitală.