SABIA DESTINULUI de ANDRZEJ SAPKOWSKI
Partea a II-a din seria WITCHER
Traducere: Mihaela Fiscutean

Geralt este un vânător, un om ale cărui puteri magice, obținute prin antrenamente lungi și cu ajutorul unui elixir misterios, l-au transformat într-un luptător genial și într-un asasin fără milă. Dar nu este un ucigaș ca oricare altul: țintele lui sunt monștrii întunecați care bântuie pământurile și îi atacă pe cei inocenți. Așa că el cutreieră ținutul în căutarea lor, până când își dă seama că nu toți monștrii sunt la fel: unii sunt răi până în măduva oaselor, grotesc de malefici, dar alții sunt doar victime ale păcatului, ale răului sau ale naivității.

FRAGMENT
“– Yennefer.
S-a întors părând surprinsă, deși vânătorul nu se îndoia că-i auzise pașii din depărtare. A pus pe pământ un castron de lemn, s-a ridicat în picioare, și-a dat la o parte de pe frunte șuviţele eliberate din fileul auriu. Buclele spiralate îi cădeau pe umeri.
– Geralt.
Ca de obicei, purta doar două culori. Culorile sale – negru și alb. Părul negru, genele lungi și negre te îmbiau să-i ghicești culoarea ascunsă a ochilor. Fusta neagră, jacheta neagră cu guler de blană albă. Cămașă albă din cel mai fin in. În jurul gâtului, o bentiţă de catifea împodobită cu diamante încrustate de o parte și de alta a unei steluţe de obsidian.
– Nu te-ai schimbat deloc.
– Nici tu, i-a replicat ea încreţindu-şi buzele. Și în ambele cazuri este deopotrivă de normal. Sau, dacă preferi, deopotrivă de anormal. În orice caz, aluziile la efectul vremurilor asupra aspectului nostru, deși pot fi o cale potrivită de a începe o conversaţie, sunt de prisos. Ce zici?
– Într-adevăr, a dat vânătorul din cap, căutând într-o parte, către cortul lui Niedamir și focurile arcașilor regali ascunse de siluetele întunecate ale carurilor. Dinspre focul cel mai îndepărtat răsuna vocea vibrantă a lui Jaskier cântând „Stele pe drum“, una dintre baladele sale de dragoste de mare succes.
– Ei bine, introducerea a fost făcută, a spus vrăjitoarea. Ascult mai departe.
– Vezi tu, Yennefer…
– Văd, l-a întrerupt brusc. Dar nu înţeleg. De ce ai venit aici, Geralt? Nu pentru dragon, de bună seamă. Cred că în această privinţă nu s-a schimbat nimic.
– Nu. Nimic nu s-a schimbat.
– Atunci, te întreb, de ce ni te-ai alăturat?
– Dacă îţi spun că datorită ţie, mă crezi?
Îl privea în tăcere, iar în ochii ei pătrunzători strălucea ceva care nu părea de bun augur.
– Te cred, cum să nu, a zis ea în cele din urmă. Bărbaţii vor să se întâlnească cu fostele iubite, să retrăiască amintirile vremurilor de odinioară. Le place să-și închipuie că euforiile romantice de altădată le conferă un fel de drept de proprietate pe viaţă asupra partenerului. Asta le face bine, le hrănește amorul propriu. Nu faci excepţie. În ciuda tuturor aparenţelor.
– În ciuda tuturor aparenţelor, a zâmbit el. Ai dreptate, Yennefer. Faptul că te-am văzut a contribuit în mod semnificativ la starea mea de bine. Cu alte cuvinte, mă bucur că te revăd.
– Asta e tot? Ei bine, hai să spunem că și eu mă bucur. Și acum, cu bucurie, îţi doresc noapte bună. Mă duc, după cum vezi, să mă odihnesc. Înainte, însă, am de gând să mă spăl, și pentru asta obișnuiesc să mă dezbrac. Prin urmare, te rog să fii amabil și să ieși pentru a-mi oferi un minimum de intimitate.
– Yen… Geralt a întins mâna spre ea.
– Nu-mi spune tu mie așa! a șuierat furioasă vrăjitoarea. S-a tras înapoi, iar din degetele îndreptate spre el ţâșneau scântei albastre și roșii. Și dacă mă atingi, îţi pârjolesc ochii, nenorocitule.”

BUFONUL DE AUR de ROBIN HOBB
Partea a II-a din trilogia OMUL ARĂMIU
Traducere: Antuza Genescu

Fitz a fost convins să se întoarcă la curte ca servitor al Lordului Auriu, nimeni altul decât Bufonul deghizat. În secret, el îl va iniția pe Prințul Dutiful în tainele magiei. Pacea rămâne fragilă, iar nunta aranjată dintre Dutiful și prințesa din Insulele Străine este o alianță crucială care trebuie menținută. Dar, atunci când apare, Elliania îl provoacă pe prinț să plece într-o misiune imposibilă înainte de a-l accepta. El trebuie să îl ucidă pe Icefyre, unul din ultimii dragoni rămași în viață. Iar Fitz și Bufonul îl vor însoți în această călătorie plină de primejdii.

FRAGMENT
“Ajunsesem la jumătatea drumului către turnul lui Chade când mi-am dat seama ce făceam de fapt. Fugeam, îmi căutam o ascunzătoare şi speram, în taină, să fie bătrânul meu mentor acolo şi să-mi spună exact ce să fac, ca pe vremea când eram ucenicul lui asasin.
Mi-am încetinit paşii. Ceea ce îi este îngăduit unui tânăr de şaptesprezece ani devine de neacceptat pentru un bărbat de treizeci şi cinci. Venise vremea să-mi găsesc propriul drum în lumea intrigilor de la curte. Sau s-o părăsesc pentru totdeauna.
Treceam pe lângă una din firidele care marca o gaură în zidul coridorului. Alături era o băncuţă. Am aşezat bocceaua pe ea şi m-am aşezat ca să-mi pun ordine în gânduri. Judecând raţional, ce era cel mai bine să fac?
Să-i omor pe toţi.
O idee bună, dacă aş fi ştiut exact cine erau. A doua idee complica lucrurile şi mai mult. Trebuia să-l protejez de Pestriţi şi pe prinţ, nu doar pe mine. Am lăsat la o parte grija pentru pielea mea, ca să mă concentrez asupra pericolului care-l păştea pe el. În primul rând, Pestriţii puteau da oricând în vileag faptul că oricare dintre noi doi avea Har. Cârmuitorii celor Şase Ducate nu ar fi tolerat o asemenea pată pe obrazul regelui lor. Nu numai că ar fi pierit speranţa lui Kettricken de a întemeia o alianţă cu Insulele Străine, ci ar fi dus şi la răsturnarea dinastiei Farseer. Totuşi, nu vedeam cum le-ar fi fost de folos Pestriţilor o asemenea acţiune extremă. Odată Dutiful înlăturat, tot ce ştiau despre el n-ar mai fi contat. Mai rău, ar fi răsturnat o regină care îşi îndemna poporul să manifeste îngăduinţă faţă de cei cu Har. Nu. Ameninţarea cu dezvăluirea Harului lui Dutiful îşi avea rostul numai câtă vreme rămânea moştenitorul tronului. N-aveau să încerce să-l omoare, ci doar să-l supună voinţei lor.
Şi unde s-ar fi ajuns cu asta? Ce i-ar fi cerut Pestriţii prinţului? Ar fi pretins oare ca regina să dea legi care să interzică uciderea celor cu Har pentru simplul fapt că făceau parte din neamul înzestrat cu acea putere magică? I-ar fi cerut încă şi mai mult? Ar fi fost nişte proşti dacă nu ar fi încercat să-şi asigure puterea într-o măsură cât de mică. Dacă existau duci sau nobili cu Sânge Străvechi, poate că Pestriţii aveau să-i ajute să intre în graţiile reginei. M-am întrebat dacă familia Bresinga venise la curte pentru ceremonia de logodnă. Ar fi meritat să aflu. Mama şi fiul sigur aveau Sânge Străvechi şi fuseseră mână-n mână cu Pestriţii, ca să-l atragă pe prinţ de partea lor. De data asta jucau cumva un rol mai activ? Şi cum aveau s-o convingă Pestriţii pe regină că ameninţările lor nu erau vorbe goale? Pe cine sau ce anume puteau distruge, ca să-şi dovedească puterea?
Foarte simplu. Pe Tom Badgerlock. Din punctul lor de vedere nu eram decât un pion pe tabla de joc, un servitor mărunt, dar un tip enervant, care le dăduse o dată planurile peste cap şi-l mutilase pe unul dintre conducătorii lor. Cu o seară înainte mă urmăriseră convinşi că aveam să transmit „mesajul“ celor aflaţi la putere în Buckkeep. După aceea, pentru a demonstra neamului Farseer că era vulnerabil, m-ar fi doborât aşa cum doboară câinii de vânătoare un cerb. Aş fi fost „lecţia“ dată lui Kettricken şi lui Dutiful.
Mi-am lăsat capul în palme. Cel mai bun plan era să fug. Dar acum, că revenisem la Buckkeep, fie şi pentru o perioadă atât de scurtă, nu voiam să plec din nou. Castelul din piatră rece fusese cândva casa mea şi, în ciuda originii mele nelegitime, neamul Farseer îmi era familie.
Mi-a ajuns la ureche o şoaptă. M-am îndreptat de spate şi mi-am dat seama că prin zidul gros pătrundea, până în ascunzătoarea aceea, numai bună de iscodit, un glas tânăr, de fată. Ostenit, dar curios, m-am aplecat spre gaura din perete şi m-am uitat prin ea. Într-un dormitor mobilat cu generozitate, o copilă brunetă stătea cu spatele la mine. Lângă foc, un războinic bătrân şi cărunt zăcea tolănit într-un scaun. Îşi făcuse singur o parte din cicatricele de pe faţă, dâre fine, frecate cu cenuşă, pe care Străinii le considerau podoabe, însă altele erau crestături de sabie. Fire albe i se împleteau în păr şi în barba scurtă. Îşi curăţa şi-şi tăia unghiile cu cuţitul de la centură, în vreme ce fata exersa un pas de dans în faţa lui.”

FATA CU TOATE DARURILE de M. R. CAREY
Traducere: Ruxandra Toma

În fiecare dimineață, Melanie așteaptă cuminte în propria celulă să fie luată și dusă la clasa ei. Atunci când Sergentul Parks vine după ea, arma lui este întotdeauna încărcată și îndreptată spre ea cât timp doi dintre oamenii lui o imobilizează într-un scaun special. Ea nu crede că oamenii o plac prea mult. Glumește cu ei că nu îi mușcă, dar ei nu râd deloc. Melanie iubește școala. Câteodată ea îi povestește învățătoarei favorite toate visurile pe care le are pentru când va crește mare și va explora lumea. Melanie nu știe de ce asta o întristează atât de mult pe domnișoara Justineau.

AVANPREMIERĂ
“Numele ei este Melanie. Vine de la un vechi cuvânt grecesc şi înseamnă „fată neagră“. În realitate însă, pielea ei este foarte albă, aşa că îşi închipuie că nu-i chiar un nume potrivit pentru ea. Mult mai mult îi place numele Pandora, dar nu ai voie să alegi ce vrei. Domnişoara Justineau distribuie numele de pe lista cea lungă; copiii cei noi le primesc pe primele de pe lista băieţilor sau de pe cea a fetelor. Şi cu asta, spune domnişoara Justineau, basta.
De multă vreme n-au mai apărut copii noi. Melanie nu cunoaşte motivul. Înainte erau foarte mulţi; săptămânal sau la fiecare două săptămâni, voci în noapte. Ordine mormăite, proteste, înjurături ocazionale. Câte o uşă de celulă trântită. Şi apoi, de obicei cam după o lună sau două, un chip nou în clasă – un băiat nou sau o fată care nici nu ştie să vorbească. Dar învaţă repede.
Şi Melanie a fost nouă pe vremuri, dar nu-şi prea mai adduce aminte pentru că asta a fost de mult. Înainte de apariţia cuvintelor; atunci când în lume nu existau decât lucruri fără nume, iar lucrurile fără nume nu-ţi pot rămâne în minte. Se estompează şi dispar.
Acum are zece ani şi pielea ei este asemenea prinţesei din poveste: albă ca zăpada. Aşa că ştie că va fi frumoasă atunci când se va face mare, iar prinţii vor face tot posibilul să o salveze din turn.
Presupunând, fireşte, că va avea un turn.
Până atunci, are celula, coridorul, sala de clasă şi sala de duş.
Celula este mică şi pătrată. Are un pat, un scaun şi o masă. Pe pereţii zugrăviţi în cenuşiu sunt fotografii; una mare cu pădurea tropicală amazoniană şi una, nu la fel de mare, cu o pisicuţă care bea lapte dintr-o farfurioară. Uneori, Sergentul şi oamenii lui îi mută pe copii, aşa că Melanie ştie că în unele celule sunt alte poze. Înainte, ea a avut una cu un cal pe pajişte şi alta cu un munte cu piscul înzăpezit, iar astea două i-au plăcut mai mult.
Domnişoara Justineau este cea care pune pozele în celule. Le decupează în clasă dintr-un maldăr de reviste vechi, le pune o chestie albastră şi cleioasă la colţuri şi le lipeşte de pereţi. Adună substanţa aia albastră ca un avar dintr-o poveste. Ori de câte ori dă jos vreo fotografie sau pune una nouă, răzuie până şi ultimul firişor de pe perete şi apoi îl pune la loc, în bila cu substanţa aia pe care o ţine în birou.
Şi când se termină, se termină, spune domnişoara Justineau.
Sunt douăzeci de uşi pe latura stângă a coridorului şi optsprezece pe dreapta. Mai e câte o uşă în fiecare capăt. Una e vopsită în roşu şi dă în sala de clasă, astfel încât Melanie îl numeşte „capătul cu sala de clasă“. Uşa din celălalt capăt este din oţel cenuşiu şi e foarte, foarte groasă. Dar e cam greu de spus unde duce. Odată, când Melanie era dusă înapoi în celula ei, a văzut uşa asta scoasă din balamale şi nişte bărbaţi care îi puneau toate zăvoarele alea şi tot felul de piroane pe muchii, deci era limpede că, odată închisă, era foarte greu să o mai deschizi. Tot atunci a văzut dincolo de uşă o scară din beton care tot urca şi urca. Nu avea voie să vadă ce era acolo şi Sergentul a zis atunci când i-a îmbrâncit scaunul în celulă: „Javra asta mică are prea mulţi ochi.“ Şi după aia a trântit uşa. Dar ea a văzut; şi îşi aduce aminte.
E atentă şi la ce vorbesc alţii; şi din conversaţiile la care a tras cu urechea a aflat că mai există şi alte locuri în afară de acesta, locuri pe care nu le-a văzut niciodată. Locul acesta este Blocul. În afara Blocului este cazarma, care se numeşte Hotel Ecou. În afara Hotelului Ecou este Regiunea 6, unde se află Londra, la patruzeci şi opt de kilometri spre sud, şi Beacon, după alţi şaptezeci de kilometri. Dincolo de Beacon nu mai e nimic. Doar marea. Mare parte din Regiunea 6 este curată, dar este aşa numai datorită patrulelor de incendiu, dotate cu grenade şi bile de foc. Melanie este aproape sigură că pentru asta este baza. De acolo pleacă patrulele de incendiu care îi elimină pe flămânzi.”