Reblogged from https://astrofobii.wordpress.com/2014/12/09/ecourile-osandei-1/.
–Oamenii… Orbește și-au clădit imperiile din minciuni și înțelepciune falsă… În idealismul lor ignorant, se cred superiori nouă tuturor; iar în minciuna religiei lor, își justifică superioritatea. Dar tânjesc nemurirea noastră, frații mei! Tânjesc, și arde în ei focul nestins al invidiei, tânjesc nemurirea noastră, puterea noastră, slava noastră eternă… a ai’hailor!
Dar ei ce au? Au cel mai de preț dar dintre toate: mântuirea! Ei își vor duce viețile scurte și demne de milă, și vor muri împăcați, căci tatăl lor, cât și al nostru, îi așteaptă în Paradis. Pe când noi… Noi vom îndura neantul! La capătul unei vieți atât de lungi, tot ce ne așteaptă e nimicnicia… Pe care o vom îmbrățișa, căci din ea ne-am ridicat!
Tatăl nostru ne-a uitat… Izgoniți din grădina noastră de foc și lumină, purtați de rătăcirile exilului pe această planetă stearpă și rece, într-un univers ce nu este al nostru… Ah, Vașar, uitatul…Îmi amintesc somnul ce ne-a cuprins poporul în timpul eclipsei lui Ananu – acel somn ocult, venit din adâncurile spațiului… Și cum am fost duși, adormiți, pe navele exodului nostru, traversând pragul dintre universuri… Ca apoi să ne trezim, după lungi ere de întunecime, într-un cosmos străin și rece… Căldura lui Ananu ne fusese negată pe veci…
Fraților! V-am condus într-o mie de bătălii! Împreună, am cucerit sute de lumi înaintea acesteia. Am vărsat sânge sub sori fără număr și luni fără nume, și am înfundat cele treisprezece iaduri cu sufletele celor morți. Imperii întregi au fost mistuite de flăcările noastre, lumi întregi reduse la cenușă radioactivă.
Astăzi, vom refuza Paradisul! Astăzi, tatăl își va pierde copii pentru totdeauna. Căci ce omorâm noi… țineți minte, frații mei! Ce omorâm noi e blestemat. Ce omorâm noi e al nostru!
Voi, războinicii mei! Voi, frații mei de sânge și foc, mărșăluiți astăzi pe tundra înghețată, pe piatra rece a Oerathiei și prin smârcurile negre. Voi sunteți cei ce veți cuceri oamenii, nu eu! Voi le veți dărâma palatele și templele. Voi le veți ucide femelele și le veți mânca puii! Și copii tatălui vor pieri de pe această sferă!
Gloria voastră va fi eternă, în viață și în moarte! Înainte! Mergeți! Sufletele lor aparțin lui Iragmakhan!
Nu vă fie teamă de moarte, căci sunteți esența ei! Esența haosului, a distrugerii! Mergeți și distrugeți! Devastați această planetă! Înainte, fraților! Fie ca ecourile osândei să răzbată dincolo de ceruri și de stele, până la tatăl lor neputincios!
Așa rosti bătrânul Kamaitachi, sprijinit în toiagul său. Așa rosti, și furia întregită a ai’hailor se dezlănțui – o furie arzândă, nestăvilită, ce mocnește în ei de eoni nespuși și din alte universuri. Ai’haii, primii născuți… Primii fii ai tatălui, întorși acum împotriva întregii creații… Iar tatăl, făcut neputincios de blestemul pe care însuși l-a aruncat asupra lor, înainte de lume…
Mărețele armate cu piei cenușii, ochi de sânge și armuri negre de uraniu sărăcit coborau dealurile frânte și atacau primul oraș al Oerathiei: Farascian cel condamnat, jos, în valea șerpuitoare a râului Skkai.
Un oraș diform, construit din blocuri de rocă bazaltică adusă din vulcanii nordici, sub un cer palid și șters cu care se află în sinistră armonie. Ziduri înalte, cu turnuri și mai înalte, strâmbe și cocoșate sub propria greutate. Cruci erodate, mâncate de lapoviță și vânt, în vârful acoperișurilor de fier ruginit, țintat cu stângăcie primitivă. Catedrala – casa tatălui, un monument al sărăciei și ignoranței.
Bazaltul este fragil, inconsistent. Pe când uraniul este dens și neîndurător, desăvârșit de metalurgia transcendentă a ai’hailor și total necunoscut oamenilor. La statura ai’hailor, armurile lor erau ca niște berbeci de război mânuiți de titani, izbindu-se cu brutalitate de o arhitectură rudimentară. Zidurile Farascianului erau strivite din toate părțile, zguduite din temelii, sfărâmate, rupte la oboseală de forțe cumplite și supreme. Putea să fi plouat cu foc și piatră, așa cum se rugau oamenii să nu se întâmple de fiecare dată când vulcanii mistuiau noaptea cu lumină diavolească. Și daunele tot nu ar fi fost pe seama furiei ai’hailor.
Oamenii ripostau, cu foc de muschete și săgeți aprinse, cu ceaune de ulei încins și bolovani aruncați de pe metereze. Ai’haii – o mare nesfârșită de coloși negri cu plete albe și capete conice ascunse în coifuri încornorate – împungeau în ziduri, se izbeau cu umerii și cu picioarele; și fiecare lovitură șubrezea ceva deja șubred. Oamenii răspund cu artilerie: furaseră praful de pușcă de la frații lor din est; și tunurile își lansau proiectilele de plumb, cel mai greu element pe care îl cunoșteau și pe care îl puteau prelucra. Obuzele se loveau de armurile ai’hailor ca de obiecte imuabile, iar aceștia le ridicau de pe jos și le lansau înapoi cu forță înzecită. Ca oamenii, și ai’haii aveau arcuri, dar cu anverguri de trei metri și săgeți-rachetă. Multe dintre acele ființe rozalii și moi dintre creneluri și de pe turnuri pieriră sub săgețile propulsate cu hidrazină. Palisadele se rupeau de pe ziduri, luau foc, se topeau de la monocombustibilul coroziv. Prăpăd. Crucile începeau să cadă de pe turnuri, una omorând un regiment întreg de arcași în timp ce se prăvălea pe parapeturi. Nu mai era mult. Zidurile cedară și crucile prinseră foc.
Kamaitachi era sus, pe dealurile sterpe, și asculta. Era orb; pe fața palidă, ascuțită și incredibil de ridată erau doi ochi oblici și subțiri, fără iris sau pupilă, ce priveau în gol. În locul unui nas se găseau trei tăieturi verticale, iar buzele erau subțiri, ca ale unui șarpe, și de deasupra lor cădeau două șuvițe uscate de mustață, până aproape de pieptul umflat ca un burduf. Pletele albe și rare îi curgeau pe umerii osoși și strâmbi ce purtau o mantie gri cu broderii albastre, în runele poporului său.
Kamaitachi rânji, dezvelind colți galbeni și diformi, apoi își îndreptă fruntea spre cer, își ridică palmele în sus și începu o incantație groaznică. Aerul fierbea, aproape că refuza să poarte undele unor asemenea sunete, pe măsură ce arhimagul ai’hailor articula fiecare silabă ca pe o blasfemie adusă muzicii.
Apropiindu-și palmele deasupra capului său conic, sfârși cumplitele cuvinte pe care le rostea, și desfăcu mâinile la loc, cu numeroasele degete și ghearele lor ascuțite îndreptate spre oraș. Din ele porneau raze negre de antilumină, care se uniră într-o traiectorie comună și formară o sferă instabilă și clocotindă de energie negativă – o gaură în realitate, absența totală nu atât a materiei, cât a spațiului însuși. Sfera se îndrepta cu viteză cosmică spre oraș, rostogolindu-se cu sălbăticie printr-un aer pe care îl dezlocuia cu violență supersonică, și lovi în miez – catedrala.
La cetatea Karreg era liniște în acea zi, între munții Ghoroki din care izvorăște râul Skkai cel sumbru. Dar din nord se făcea auzit un zgomot uriaș, ca un munte prăvălindu-se în ocean, sau o stea de pe firmament căzând pe pământurile înghețate ale Oerathiei. La orizont, dincolo de munții împăduriți și de crestele înzăpezite, se vedea o pată neagră, crescândă, pe cerul albastru și aproape senin, în direcția orașului Farascian.
Zarukii, cei care construiseră Karreg, priveau cu groază vie nebulozitatea întunecată ce mânca cerurile ca un cancer. Erau un neam scund și îndesat, păros și urât, dar mai inteligent decât oamenii cu care erau îndeaproape înrudiți, și istoric recent, dar complet, dedicați științei. Astfel, Karreg era într-adevăr o fortăreață, proiectată de arhitecți pricepuți și clădită cu fier forjat și granit, întărită cu diamant vulcanic. Dar pentru așa ceva, nu fusese proiectată.
Negreala mânca cerul și soarele, înghițit de bolboroseala incandescentă a unui nou astru uriaș ce îl înlocuia, ocupând aproape jumătate din cerul de obsidian: steaua Ananu, un oval de foc albastru nimicitor, mistuind cu radiații necunoscute și ostile ce ardeau totul și dizlocau atomii din matricile lor. Aerul era plasmă și evada în spațiu, spulberat de raze gamma. Zarukii ardeau de vii, se sufocau și se dezagregau încă din primele clipe ale acestei manifestări supreme a focului nuclear. În ultimele lor clipe de agonie, văzură în abisul negru al cerului stele noi și străine, deși era miezul zilei, și planete stranii și necunoscute rostogolindu-se cu ură în eter.
Copacii munților erau cenușă, râurile și lacurile își fierbeau peștii de vii mai înainte să se evapore complet în văzduhul de foc. Iar uriașele blocuri din care era construit Karreg începeau să se topească, și munții să se prelingă la vale în timp ce din piscuri ghețarii explodau înspre spațiu.
O parte din cetate colapsă, un turn căzu și acoperișul cedă în fața căldurii, toate topindu-se și începând să curgă în șuvoaie preliminarii de magmă.
După alte câteva momente infernale, imaginea spațiului cosmic dispăru de pe cer, și acesta redeveni brusc senin și albastru, începând să arate petice albe pe măsură ce norii se condensau la loc și se răsfirau chinuiți sub un soare revenit la normal. Însă Zarukii erau morți, străvechii arbori reduși la scrum, cetatea distrusă și munții fumegând. Întregul defileu în care se afla Karreg trecuse prin iad – prin însăși grădina de foc a ai’hailor.
Iar asta era voință distrugătoare a bătrânului Kamaitachi. Pe sute de kilometri în jurul Farascianului, o părticică din Oerathia fusese acolo unde el și ai lui nu se mai puteau întoarce nicicând: Vașar, iubita lor lume, grădina lor de foc și lumină, într-un cosmos inaccesibil, deși simultan cu cel în care fuseseră exilați, la mai puțin de un milimetru distanță dar în nicio direcție.
Kamaitachi era dintre Cei Dintâi, care sunt din toate rasele. Și moștenise anumite puteri de la Izvorul Haosului, pe când altele le dobândise odată cu blestemul neamului său, alimentate de o ură nespusă pentru întreaga creație.
Toate acestea nu îi erau necunoscute bătrânului Arnald, căci, deși era om, avea darul divin al longevității, și trăise îndeajuns cât să știe anumite lucruri la care semenii lui nu au acces. Dar unele din acele lucruri poate nici cei ca el nu ar trebui să le știe, chiar dacă ei sunt, într-adevăr, cei ce cunosc tainele cosmosului: Cei Dintâi, născuți din Izvorul Haosului și întrupați în toate rasele creației.
Cei ca el și ca fratele său, Kamaitachi, sunt foarte puternici și respectați, uneori temuți. Doar cinci mai sunt ca Arnald, protejând binele și ordinea lucrurilor așa cum au fost lăsate de la creație. Atât a mai rămas… Ceilalți, smintiți de puterile lor, servesc haosul și întunecimea. Dar au fost învinși, uitați, sau sunt în exil pe vreuna din miriadele de sfere sterpe și fără de soare ale Marelui Vid.
Arnald știa ce făcuse fratele său, știa ce se întâmplase când cerul se înnegrise. Știa că toate sufletele nevinovate ale Farascianului ardeau în cele treisprezece iaduri ale Întunericului de Apoi – domeniul zeului Iragmakhan. Și se temea pentru lumea oamenilor.
Imediat după acel eveniment cumplit din istoria Oerathiei, Kamaitachi dispăruse fără urmă, dar Arnald știa că el conducea din umbră triburile ai’hailor și orchestra asediile neîncetate asupra popoarelor Nordului. Ai’haii nu cruțau nimic și pe nimeni: atacaseră orașele oamenilor cât și ale zarukilor și ale solienilor, dintre care doar ultimii doi reușeau să le facă față într-o oarecare măsură. Dar cataclismul transcosmic care se pogorâse din alte spații asupra osânditului Farascian nu se repetă, din cine știe ce motiv. Deși cu siguranță se afla în puterea lui Kamaitachi să acceseze din nou frecvențele Vașarului. Asta îl neliniștea și mai mult pe Arnald, căci înfrânarea fratelui său de la distrugere nu putea să ascundă decât planuri și mai cumplite. Trebuia să găsească o cale să i se opună.
Așa că Arnald plecă într-un pelerinaj lung și anevoios în Pustiul Alb, dincolo de ghețurile boreale și de vulcani unde nu mai trăiește nicio ființă, pentru a vorbi cu tatăl său, în tihnă.
Pe muntele Eregor în miezul nordului stătea Arnald, în razele orizontale ale unui soare ce nu apune niciodată, ci doar înconjoară cerul. Piscul – cel mai înalt din Oerathia – purta șase blocuri uriașe de rocă vulcanică, aranjate într-o spirală mistică în jurul unui disc de piatră. Dincolo de ele se profilau multe altele, zeci, sute, frânte și sfărâmate, din ce în mai erodate pe măsură ce se depărtau de spirala centrală și deveneau una cu rocile ascuțite și mâncate de vânt ale muntelui. Fuseseră prăsite pe truda Celor Dintâi, în cicluri de mult trecute, până în acel loc de la capătul lumii, dar și în altele, pe alte sfere, în spațiu.
În mijlocul acelei spirale medita Arnald, în aer rarefiat, în vânt. De jur împrejur se vedea lumea; mai întâi gheață, apoi munți și fiorduri, și în cele din urmă oceanul nesfârșit al Oerathiei și muchia continentului Aegyr în sud, cu vulcanii săi și craterul negru al Farascianului. Era atât de sus, încât deasupra era spațiul. Arnald medita, căuta sfatul tatălui său, și vântul se întețea.
Ceva plutea cu acel vânt glacial, ce bătea din adâncurile spațiului… o voce, șoapte adânci din cosmos în urechile bătrânului Arnald: „phizan-zaren”.
–Phizan-zaren… murmură bătrânul pe sub barba sa căruntă, cu ochii închiși.
Vântul șuiera mai tare, și Arnald asculta. Îi vorbea. Îi spunea despre phizan-zaren – cea mai rară substanță din cosmos. Metalul din care este clădită cetatea Paradisului. O armă făcută din el ar putea distruge armate întregi de ai’hai, și nici măcar Kamaitachi nu ar putea să i se împotrivească.
Dar tatăl l-a scos din lume, de frică pentru puterea lui. Și singura masă de phizan-zaren rămasă se află în afara spațiului, pe o stâncă neagră în oceanul uitării. Este păzită de O, demonul depresiei și al disperării. Nimeni nu încercase vreodată să caute acest metal, în afară de temutul vrăjitor Agahnim din Yaj de pe cealaltă emisferă a Oerathiei, care a sfârșit prin a deschide o poartă către Marele Vid în propriul lui corp, astfel implodând.
Dar Arnald, spre deosebire de Agahnim, avea binecuvântările tatălui. Și știa că va trebui să părăsească universul.
Aerul vuia cu sălbăticia cosmosului – un caleidoscop de tunete și ecouri eterale. Vânturile șuierau ca niciodată printre stâncile muntelui. Dar Arnald nu mai auzea nimic. Simțea cum se cufundă în piatra rece a piscului montan, cum cade prin ea ca prin vid. Era liniște completă și totul se întuneca. Leșină.
Stele se născură și apoi pieriră în negurile timpului, galaxii întregi veniră și trecură, iar Arnald tot cădea. Apoi, totul se ilumină încet, infinit de încet. Bătrânul începu să audă din nou. Un urlet îndepărtat devenea manifest, din ce în ce mai tare până când deveni insuportabil, umplând eterul. Doar ca Arnald să își dea seama apoi că el era cel ce urla, de fapt.
Brusc, se lovi de o suprafață dură, plată și perfect netedă. Se ridică încet, cu nesiguranță, și cu dureri acute în tot corpul șocat de senzația teleportării. Își potrivi ochelarii de cuarț și privi în jur: se afla pe un disc cu diametrul de câțiva metri, dintr-o substanță neagră necunoscută, ce plutea suspendat la aproximativ jumătate de metru deasupra unui ocean infinit, nemișcat de niciun val. Cerul era gri uniform și mort, inexpresiv, asupra apei ca o oglindă întunecată îndreptată către el. Sau era invers?
Arnald cercetă discul, și găsi la marginea lui o bărcuță, suficient de mare cât să țină cel mult o persoană. Părea alcătuită din aceeași substanță neagră și lucioasă ca discul, și nu avea nici vâsle, nici alt mijloc de tracțiune. Curios lucru, remarcă Arnald, dar apa oceanului și materialul din care erau compuse discul și barca păreau să fie una și aceeași substanță, doar că în stări de agregare diferite. Cert era că acea materie întunecată avea proprietăți subtile și necunoscute, și poate de necunoscut.
Înțelegând ce trebuia să facă, bătrânul Arnald urcă în bărcuță, iar aceasta porni singură prin marea aceea îngrozitoare.
Liniștea era deplină, și Arnald își putea auzi bătăile inimii. Nicio briză, niciun val în acel ocean cumplit, decât undele profunde și tăcute lăsate de barcă în urma ei, de parcă ar fi plutit în smoală mai degrabă decât în apă.
Arnald privi înapoi, și spre surprinderea lui, platforma pe care aterizase în urma teleportării dispăruse, iar undele grele continuau în urma bărcii pe o distanță nedeterminată, către un orizont dus la infinit. Imaginea aceea nesfârșită îl făcu pe Arnald să se cutremure. Îl treceau gânduri tulburătoare. Care era menirea acestui ocean blestemat? Avea oare să se mai întoarcă în lumea oamenilor?
Bărcuța neagră și posomorâtă își continua voiajul printre apele întunecate ale nimicului. Arnald înainta astfel de zile întregi, sau așa i se părea, căci în acel loc mizerabil cerul era mereu cenușiu și încremenit, iar apa în veci neagră și nemișcată. Nu simțea foame, nici sete. Nu mai simțea nicio dorință, și totul i se părea deșart.
Când aproape simțea că îl părăsește speranța, Arnald văzu înaintea lui o stâncă înălțându-se din apă, de asemenea, alcătuită din aceeași substanță ca marea, ca barca și ca discul. Apropiindu-se, realiza cu oarecare groază că stânca pur și simplu răsărea de la suprafața apei, și sub oglinda întunecată nu cobora nimic în abisuri neștiute.
Ceva strălucea pe acea stâncă groaznică și solitară, ceva superb și imposibil de ispititor. Arnald nu își mai amintea de ce se afla în acel loc inexistent; singurul lucru pe care îl mai percepea mintea lui fermecată era acel obiect strălucitor care îl ademenea cu tentație sirenică: îl chema la el. Îl striga pe un nume care nu era al lui, dar la care se simțea nevoit să răspundă.
Bătrânul Arnald uitase. Uitase misiunea lui divină. Uitase până și cine era. Se ridică fermecat din bărcuță și păși cu foc peste margine, direct în negreală… să se trezească, înconjurat de beznă lichidă, rece și neîndurătoare, înecându-l! Încerca din răsputeri să înoate în acel fluid necunoscut, dar întunericul îl trăgea mai adânc, în neant… Și o presiune ciclopică îl strivea din toate direcțiile.
Se zbătea Arnald, se zvârcolea în agonie și simțea durerea eternă; simțea o foame cosmică ce transcede existența conștientă, cum îi înghite însuși sufletul: foamea vașariană. Vedea lumea oamenilor arzând în razele demoniace ale stelei Ananu, cum pârjolește pământurile Oerathiei cu foc nuclear. Auzea râsul fratelui său, Kamaitachi, peste prăpastia dintre lumi. Râdea, îl batjocorea, pentru că avea să moară dintr-o greșeală atât de patetică, atât de umană.
Pe punctul de a muri, Arnald simți un braț fantomatic cum îl trage din ghearele morții atroce. Brațul îl ridică din negreală și îl așeză pe stânca întunecată.
Când își reveni, Arnald văzu îngrozit ce anume îl salvase: era o siluetă umană, zveltă și înaltă de mai bine de doi metri, lipsită de orice trăsături, în afară de gura uriașă și perfect circulară, nemișcată și lipsită de dinți sau de limbă – un abis căscat pe un chip ce nu era un chip. Ființa părea alcătuită din materia găurilor negre: înghițea lumina din jurul ei și aerul părea să se vibreze, amintind de reverberațiile incandescente ale fierului încins. Era ceva complet nenatural la simpla ei prezență; dădea impresia că nu este decât o proiecție a unei manifestări mai vaste, în adevărata ei formă. Simplul fapt că stătea acolo, pe stâncă, privindu-l cu indiferență pe Arnald, ducea cu gândul la o eroare cumplită a creatorului.
–Ce cauți aici, omule? întrebă o voce din altă direcție de cât cea a entității. Dar totuși de nicăieri, de parcă ar fi străbătut o distanță enormă înainte să devină auzită. Vocea purta o durere nespusă, o resemnare față de tot ce înseamnă plăcere și viață.
Arnald nu răspunse. Nici nu ar fi putut. Era prea șocat de prezența acelei întrupări a nopții, ce părea să îi sondeze cele mai adânci gânduri, și să-i judece însuși sufletul muritor.
Entitatea își ridică mâna stângă, lăsând dâre adânci de întunecime fluidă, și o îndreptă spre Arnald. Încleștă un pumn ce purta câte șapte degete încovoiate, și bătrânul simți gheare invizibile de gheață apucându-l de gât, ridicându-l în aer, sugrumându-l.
–TE-AM ÎNTREBAT CINE EȘTI, MAGULE! RĂSPUNDE-NE! aceeași voce, răcnind, se auzea de o infinitate de ori, articulată simultan din toate direcțiile.
–Sunt…Arnald… reuși bătrânul cu greu să rostească. Sunt… trimisul… tatălui…
–MINCIUNI! explodă ființa, și vocea modula toate octavele spectrului audibil. Strânsoarea din jurul grumazului lui Arnald se intensifică și căpătă forță irezistibilă.
Chinuit, semi-asfixiat, Arnald făcu un efort suprauman și îndreptă la rândul lui o mână spre capul ființei. Începu să murmure niște silabe disperate, chipul învinețindu-i-se: se ruga, în ultimele clipe de viață. Nu își dorea Paradisul, își dorea să salveze lumea oamenilor. Era dispus să renunțe la mântuire. Atunci, eterul începu să vuiască: OOOOOOOOOO – o frecvență rezonantă fusese emisă și veniră vânturile. Oceanul uitării se zbuciuma și valuri de ebonită loveau stânca solitară cu sălbăticie dezlănțuită.
Ființa stătea neclintită și asculta șoaptele din mintea ei neagră. Înțelegea. Încet, coborî mâna îndreptată spre Arnald, iar ghearele fantomatice încleștate în jurul gâtului său își slăbeau strânsoarea de gheață, permițându-i să respire un aer pus în mișcare cu violență.
–Acum mă crezi, O? Am venit pentru materia Paradisului – phizan-zaren, grăi Arnald peste vuiet. Oerathia este pe muchie, iar echilibrul trebuie restabilit.
–Te credem, magule. Metalul este al tău, până când tatăl ți-l va solicita înapoi. Refuză, și vom veni. Acum, trebuie să pleci, magule!
–Voi pleca, O, dar înainte de asta, o ultimă rugăminte. Spune-mi, ce este acest loc? întrebă Arnald.
Dar răspunsul avea să-l facă să regrete întrebarea. Vocile eterului se reuneau într-un cor de râsete disonante – erau râsetele lunaticilor, ale nebunilor și sceleraților. Erau râsetele lui O.
–Neantul de sub noi, omule… Sufletele ai’hailor!!! Ei când mor, devin apele negre ale uitării, cum a menit tatăl…
Deodată, gura abisală a lui O se căscă și mai mult, și începu să îi devoreze propriul corp, urcând în sus pe frunte, înghițindu-i capul, apoi pe gât în jos, lărgindu-se să îi cuprindă umerii. Tălpile i se ridicau de pe stânca funestă, și abdomenul și picioarele îi erau absorbite în sus în cercul atotconsumator. Procesul continuă până tot ce rămăsese din O era un inel orizontal infinit de subțire, plutind la jumătatea înălțimii inițiale a trupului său eteral. Lucea din ce în ce mai slab, în tipare regulate, până când pierii vederii.
Arnald privea stupefiat, și se holbă în continuare câteva clipe în gol, chiar și după ce demonul O dispăruse de tot. Nici măcar el nu mai văzuse asemenea puteri. Apoi, observă din nou obiectul sclipitor – același care îl ademenise către o moarte cumplită – phizan-zaren. Doar că acum, efectul fusese nulificat. Obiectul plutea deasupra unui piedestal piramidal ce se ridica din stâncă în aceeași manieră în care stâncă se ridica din apele uitării. Era alb-argintiu, neregulat, și părea cristalizat printr-o formă de electroliză naturală. Arnald ridică minereul, ce era de dimensiunile unei ghiulele, și simți că este ușor ca aerul. Îl mai plimbă un pic prin mâini, studiindu-l din toate unghiurile și minunându-se la reflexiile multicolore pe care le producea, după care îl vârî în tolba sa de piele.
Apoi, înainte de a mai apuca să facă orice mișcare, simți cum este absorbit în sus, smuls înapoi în spațiile normale ale universului.
Arnald se afla din nou pe muntele Eregor, sub un cer ce se grada de la albastrul orizontului la un zenit indigo, ce aproape ceda negrului cosmic. Era înconjurat de spirala celor șase monoliți uriași și a celorlalte zeci și sute, erodate și frânte. Din spatele blocurilor masive de granit se manifestară alte cinci entități: Cei Dintâi, frații lui Arnald.
–Am străbătut Marele Vid din Phosphus ca să vin aici, Arnald, grăi cu accent Hgatuum – al doilea fiu, din seminția solienilor. Era blond, înalt și impunător, veșnic tânăr și radiant, ca toți cei rămași din apusa lume Solis a celor șapte sori. Urechile îi erau ușor ascuțite, iar din ochi îi ieșeau raze aurii de lumină.
-Tatăl ne-a spus că ți-a încredințat materia Paradisului, continuă Issara, Cea Dintâi dintre cthurianii înaripați de pe îndepărtata lume Atalan. Vocea ei era subțire ca un ciripit și vibra, emisă din ciocul ei de condor. Am venim să vedem cu ochii noștri, mai spuse femeia-pasăre, scuturându-și penajul multicolor.
–Așa este, frații mei și surorile mele, răspunse Arnald. Tatăl mi-a încredințat mie metalul Paradisului, căci eu mi-am refuzat mântuirea înaintea lui O… Dar, cu phizan-zaren îl voi învinge pe Kamaitachi odată și pentru totdeauna, și voi scăpa acest univers de urgia ai’hailor!
–Ce sssacrificiu, fratele meu… se auzi vocea șuierată a lui Șeital, din rasa algolienilor de pe Chaufaugn – reptilele cu trei brațe. Ai grijă, tinere Arnald, Phizzzan-zzzaren poate face atât bine cât și rău, în mâinile greșite…
–Voi avea! răspunse ferm acesta. Niciun muritor al Oerathiei nu va avea cunoștință despre acest metal, sau despre arma pe care o voi făuri din el!
–Așa fie! Arată-ne, Arnald, minereul!
Vocea baritonală și abrazivă a zarukului Xa’x răsuna pe sub barba sa deasă și brună în aerul rarefiat și rece, în ciuda staturii scunde.
Aue, Cea Dintâi a hadeenilor cu pielea de obsidian și ochii de safir, nu rosti niciun cuvânt. Neamul ei era unul de puține vorbe, izolat în străfundurile craterelor lui Xoth – o planetă stearpă și fără atmosferă de pe muchia universului, bombardată încontinuu de asteroizi.
Arnald întinse mâna în tolbă, și ivi minereul, ridicându-l sus în aer, către cerurile de obsidian. Sclipea în toate culorile curcubeului, sub lumina piezișă a soarelui Oerathiei.
–Arnald, vorbi Xa’x, ochii mărindu-i-se la imaginea metalului, neamul zarukilor este de partea ta! Îți punem la dispoziție toate cunoștințele noastre de metalurgie pentru prelucrarea acestui metal binecuvântat într-o armă în măsură să sfârșească teroarea lui Kamaitachi. Împreună, ca întotdeauna, oamenii și zarukii vor restabili echilibrul!
–Ajutorul zarukilor este întotdeauna apreciat, Xa’x! încuviință Arnald, bucurându-se de ajutorul neamului de stâncă, alături de care oamenii împart planeta Oerathia.
–Ha! râse Hgatuum, copios și exagerat. Nu e nevoie de așa ceva pentru a-l doborî pe fratele nostru malefic! Solienii le-au făcut față ai’hailor de dinainte ca rasele voastre măcar să se nască!
–Îngâmfarea tipică solienilor! vorbi Aue într-un final. Vocea ei era subțire și melodioasă, ca a unui copil. Doar aroganța voastră a dus la distrugerea lui Solis a celor șapte sori!
–Îndrăznești! se enervă Cel Dintâi al solienilor, și chipul imaculat i se schimonosi într-o grimasă a dezgustului.
Lumina solară a ochilor săi căpăta nuanța roșie furiei. Buzele i se subțiară, și grăi:
–Ce afront! Au trecut atâtea ere de atunci, când eram doar noi și ai’haii, singurii fii ai tatălui. Noi nu avem nevoie de ajutorul nimănui! Neamul lui Solis este mai puternic ca niciodată! Nu, solienii nu se vor implica… Oerathia nu este lumea noastră, cum nu este niciuna… Noi vom veghea, din sălile noastre din spațiu! și Hgatuum se retrase în spatele monolitului din care apăruse, și se făcu nevăzut, una cu vântul.
–Cthurianii nu au obiceiul luptei, Arnald, știi prea bine… vorbi Issara. Dar avem darul viziunii. Ochii noștri sunt ochii tăi, iar acesta este tot ajutorul pe care îl putem oferi!
Issara căută într-un loc ascuns printre penele ei pestrițe, și ivi un inel din fildeș de mahamot – ființele uriașe cu trei trompe ce cutreieră junglele din Atalan. I-l oferi lui Arnald, apoi continuă:
–Cu acesta mă poți contacta oricând și de oriunde, dar trebuie să ai deschidere către eter. Nu te vom auzi decât dacă ești sub cerul liber! Rămas bun, Arnald! apoi se întoarse în spatele propriului monolit, și dispăru înapoi în Marele Vid către Atalan și junglele ei nesfârșite, înainte ca Arnald să îi poată mulțumi.
–Șeital, Aue? Mă veți ajuta, surorile mele? Neamurile noastre nu au avut niciodată prea mult de a face unul cu celălalt, dar dacă Oerathia va cădea, lumile voastre nu pot decât să urmeze!
–Presupui cam multe, Arnald, răspunse Aue impasibilă. Xoth este impenetrabilă, iar sălașurile hadeenilor sunt ascunse sub munți întregi de rocă fără aer. Ai’haii nu ne vor găsi, și nu au nicio intenție în privința lumii Xoth. Refuzăm!
Aue făcu un pas în spate și dispăru după monolitul ei.
–Aviatorii din Chaufaugn sssunt cei mai buni care au exissstat vreodată! exclamă Șeital. Avioanele noastre sssunt ale tale, când ai nevoie! Rămâi cu bine Arnald! Rămâi cu bine, Xa’x! Soarta Oerathiei este în mâinile voassstre!
Și dispăru și femeia-reptilă, dincolo de monolitul lui Algol.
Pe muntele Eregor nu mai erau decât bătrânul Arnald și Xa’x cel îndesat, și vântul. Ei doi erau cei care luaseră în mâinile lor soarta Oerathiei. Vor coborî versanții abrupți ai muntelui, vor străbate ghețarii și fiordurile, apoi vor naviga oceanul Oerathiei către sud.
Se vor întoarce în Aegyr, pe valea râului Skkai, dincolo de craterul negru al Farascianului și de valea unde cândva trona cetatea Karreg. Vor traversa munții Ghoroki către sud și vor călători către Zaruk’abad, capitala zarukilor de sub deșertul Eluut, cu furnalele ei.