* * *

Locotenentul Danzig Tenzing fuma de zor un trabuc marțian, sugând încet tutunul iute și bun de Acidalia în timp ce privea afară, în atmosfera corozivă, pe hublou – la obiectul înaripat care se pogora din ceruri acide asupra platformei de aterizare. Ochii lui albaștri-cenușii scânteiau în lumină portocalie ce intra prin sticlă, și purtau pecetea îngrijorării. Încă nu-i venea să creadă ce ateriza pe platforma stației lui, deși știa de câteva săptămâni de acea venire. Trecuseră ani de zile de când Aeolus mai primise vreun transfer de prizonieri pentru Uogam. Erau criminali, modificați, trădători, rebeli, și traficanți: de droguri, arme, clone, de orice! Dar acesta, adus de urgență maximă cu una din navetele speciale ale Diviziei Militare a Planetelor Unite, era diferit de toți ceilalți. El era sămânța haosului, a distrugerii fără scop, a răului de dragul răului. Nimeni nu îi știa numele adevărat, dar uneori era cunoscut ca „fiul nopții”, „diavolul din Acetis”, sau „cel pustiu”: un fermier orfan, anonim și neînregistrat din Centura Transmarțiană, de pe vreunul din sutele de asteroizi care fuseseră transformați în sere centrifuge, ce asigurau mare parte din necesarul de hrană din sistem. Era doar un adolescent când a sabotat întreaga stație agriculturală în care se născuse, eliberându-i atmosfera în vidul spațiului, omorând toți cei aproape douăzeci de mii de locuitori, pe lângă grânele și animalele compromise. A supraviețuit câteva zile în spațiu, în derivă, într-un costum defect, până când a fost salvat de una din uriașele nave-ghetou ce înconjoară sistemul, numită Utopia II, ce se adâncea în sălbăticiile de dincolo de Jupiter. Timp de aproape un deceniu, a dispărut de pe radarele Diviziei Militare. Singurele mențiuni din această perioadă sunt rapoartele Miliției de ghetou, o organizație paramilitară ad-hoc, coruptă până în măduva oaselor. Aceste consemnări nu pot fi considerate dovezi veritabile, dar se pare că de-a lungul celor zece ani la bordul acelei nave, dracul formase un fel de cult de fanatici obsedați de distrugere, în special dintre dependenții de amfetamine, care terorizau ceilalți locuitori ai Utopiei și ucideau membrii ai miliției. Se pare că personajul strângea orice urmă de tehnologie cuantică pe care o putea găsi, dar nu se știe pentru ce scop.

Dar fișa criminalului nu se termina aici. Danzig își amintea stupoarea cu care citise relatările ulterioare, scuturând din trabucul care aproape că se fumase singur. Limba îl ustura de la capsaicina adăugată din tutun, dar era o iuțeală bună. „Adevărata natură a fiului nopții abia acum iese la iveală…” șopti acesta pentru sine pe sub mustața deasă și cenușie. Simți buza de iepure, pe care mustața o ascundea așa de bine, încă din stagiul lui pe Lună. Mai trase din trabuc: „Cel pustiu…”

Urma i-a fost găsită pe orbita lui Marte, în noapte, când scuturile anti-rachetă ale planetei au detectat o explozie nucleară în spațiul marțian. Cerul emisferei înnoptate avusese pentru câteva minute un al doilea soare, vestea luminoasă a genocidului ce se petrecuse la numai câteva mii de kilometri deasupra. Nenorocitul detonase reactorul de generația a VII-a al navei Utopia II, și evadase pe planetă într-o capsulă de salvare modificată, cu o parte din cutiile negre ale navei, ce au fost găsite ulterior. Amartizase în platourile deșertice ale Cimmeriei, în vecinătatea ghețurilor sudice, la mii de kilometri de cea mai apropiată colonie. Speculațiile nici măcar nu pot începe în legătură cu modul în care a reușit să supraviețuiască șase luni în atmosfera incomplet terraformată, de peste 95% dioxid de carbon, în temperaturile constante sub limita înghețului și în aprigele furtuni de nisip încărcate electric, până să fie văzut la periferia orașului Acetis, în câmpiile Elizeei. Detaliul cel mai șocant al apariției lui în Acetis reiese dintr-una din înregistrările video ale camerelor externe ale coloniei, care îl arată venind dinspre pustiurile sudice într-o dimineață glacială, din calea unei furtuni de nisip cum nu s-au mai văzut. Fără costum. Avea pielea neagră și tăbăcită, sfâșiată de adieri neîndurătoare de nisip, ochii înghețați și ficși, gura încleștată, și nu părea să respire (nu că ar fi avut ce). Aparențele sunt că a murit în cele din urmă la una din porțile de acces, de unde a fost preluat de morgă și pus la rece.

Locuitorii din Acetis nu aveau de unde să știe, cum nu avea nici morga, cu metodele ei de constatare superficiale. În deceniul de la bordul Utopiei, descreieratul își împânzise organismul de nanoboți reconstructivi – un procedeu ilegal, considerat de cea mai joasă speță (pe lista infracțiunilor pedepsibile pe viață în Uogam, alături de religia organizată). În seara aceea avea să se trezească și să evadeze din morgă, doar ca să reia activitățile teroriste în Acetis, și să înființeze un nou cult, al cărui membrii erau ținuți sub control cu ajutorul unor neuro-inhibitori sintetizați chiar de el, puși în sursa de apă a coloniei. Spunea că vorbise cu duhurile deșertului, care îl făcuseră prințul lui Marte și stăpân peste oameni, și că împărăția lui transcede lumea aceasta. „Ce lunatic, ce depravat…” gândi Danzig fumând înainte. Transformase un oraș întreg în sclavii lui, pregătind un suicid în masă în urma căruia plănuia, poate, să călătorească și în alte orașe marțiene, împrăștiindu-și religia morbidă. A durat câteva săptămâni până când Divizia Militară să îi prindă din nou urma, după ce Acetis întrerupsese orice comunicație cu celelalte orașe și rămășițele unei capsule de salvare a Utopiei fuseseră găsite într-un crater din Cimmeria. Un pluton întreg de legionari a descins asupra Acetisului, înconjurând orașul din toate părțile, deși nu mai era mai lucru de salvat. Diavolul asfixiase mai bine de jumătate din populație, chiar cu consimțământul acestora, deschizând larg toate porțile de acces, parcă în așteptarea soldaților! Atmosfera se pierduse supersonic în semi-vidul de afară, și în afara celor care au avut norocul de a se afla în incinte presurizate, ceilalți au pierit. Dar el… El stătea acolo, în aerul marțian, îmbrăcat doar în niște zdrențe. Unde dobândise asemenea cunoștințe de nanotehnologie? Era cu totul nemaiauzit, și nici cei mai buni tehnicieni ai departamentului de investigații nu au putut identifica natura și capacitățile nanoboților din sistemul lui, nici să extragă mostre… Nu a încercat să se ascundă, sau să se opună. A fost dus de grabă pe orbita Pământului, la Tribunalul Planetelor Unite, unde a fost judecat și condamnat pe viață în Temnițele din Uogam. Nu a obiectat, nu a respins nicio acuzație, a refuzat orice avocat (nu că ar fi fost vreunul dornic să îl apere). Grefierul menționează că la sentință, jurații au fost scârbiți de lipsa oricărei reacții emoționale pe chipul lui grotesc, tăbăcit și mâncat de vremea unui Marte. „Căreia nu ar fi trebuit să-i reziste niciun om, aș adăuga eu”. Danzig reveni din propriile gânduri. Trabucul se stinsese de tot.

 * * *