(Compunere tip clasa aII-a, de ce îmi place anotimpul vara.)

SF-ul pentru mine este o păpădie, o sufli și mai rămân câteva semințe prinse în suportul lor. Un univers SF creat de un autor este o păpădie, dar într-un proces invers în care împingi ideile/semintele în locașul lor, timpul le scoate prin uitare. Avem întregul univers al lui Asimov care a făcut tot posibilul ca tot ce a scris să se încadreze în același univers. Cine citește Fundația și nu citește restul rămane cu un mare gol. Exemplu: Sfârșitul Eternității explică nevoia Gaiei și absența extratereștrilor din galaxie, Caverne de otel si Soarele gol explică prezența lui R. Daneel Olivaw și comportamentul lui. Poți citi o carte de Asimov fară să citești restul, dar ai cateva teci cu semințe.

Pentru mine un astfel de univers e alcătuit din ideile autorului, cu cât citești mai mult din ce a scris, cu atat ai o păpădie mai completa. Nu e o pledoarie pentru a citi mai mult din ce a scris un autor, e o descriere a ce înseamnă SF-ul pentru mine, un câmp de păpădii peste care trecerea timpului mai lasă câteva idei bine încastrate în tecile lor.

SF-ul mi-a adus în față o multitudine de lumi, care mai de care mai frumoase si mai vii. În metafora papadia are și un mare avantaj pentru că descrie o sferă goală prin care ideile/semințele se întind într-o sferă precum tijele pufului care le asigură zborul. Mintea mea zboară odată cu ele.

O carte este cu atât mai frumoasă cu cât nu e o descriere completă a universului, nu este o sferă plină. Este o sferă imperfectă, goală, cu idei care delimitează marginile, pe care imaginația mea o umple.