Oroarea din Oort (fragment)

Înregistrez acest mesaj sub un stres considerabil, căci povara evenimentelor care m-au adus în această situație precară nu este pe măsura niciunui om, iar ultimele fărâme de rațiune ce mi le mai pot păstra în urma calvarului mă împing să emit acest avertisment, spre a-i scuti pe cei ce-mi vor urma de asemenea lucruri precum cele pe care le-am trăit. Timpul mă constrânge, căci oxigenul îmi este pe terminate, dar nu îmi este teamă. Câtă ironie că bateriile costumului de scafandru vor dăinui încă ore bune după ce eu îmi voi fi dat ultima suflare. Dar nimic din ce va urma nu mă mai poate surprinde; ba, chiar, gândul propriei morți îmi aduce comfort, căci sunt tot ce a mai rămas din echipajul pierdutei nave Nepenthes, acum o sumbră epavă brăzdând periferia Norului Oort… Singura mea speranță este că dacă îmi va fi cadavrul găsit vreodată plutind aici, inert, pe muchia abisului, cei implicați vor avea întelepciunea să nu îmi investigheze soarta dincolo de un anumit punct, și să le fie suficientă această relatare grosolană. Cât mi-aș dori să nu fie prea târziu…   

Am plecat dintr-unul din astroporturile mai îndărătnice ale orașului Februus de pe întunecata Eris, burdușiți de provizii pentru cel puțin un an, și eram – cu mine însumi, regret să mă includ – șapte scursuri. M-aș consola că eram, poate, cel mai puțin scelerat dintre noi, dar nu sunt nici pe departe un exemplu. De n-ar fi fost circumstanțele josnice în care mă aflam, nu m-aș fi alăturat niciodată unui asemenea grup. S-ar părea că așa-zisul lor lider era Loki Tha – limbă despicată. Ea m-a convins să urc alături de ea și șleahta ei de împielițați în nava ce avea să le fie cuib pentru următoarele săptămâni. Ce tragică risipă – minunata Nepenthes – o navă de lux dotată cu ultimele capricii ale tehnologiei și alimentată prin fuziune nucleară, lasată pe mâinile unor desfrânați înstăriți din centrul sistemului fără nimic mai bun de făcut decât să își desfășoare fanteziile odioase în adâncurile spațiului, departe de ochii dezaprobatori ai civilizației… Însă aveam să aflu că astfel de escapade destrăbălate nu erau tocmai rare printre locuitorii bogați ai planetelor interioare, deși nu prea se aventurau dincolo de Neptun. În orice caz, dacă nu aș fi fost urmărit de creditorii mei sub amenințarea morții, nu aș fi acceptat niciodată propunerea acelei femei oribile – Loki Tha. Cu limba ei subțire și despicată, ochii verzi ca de șarpe, modificați dinadins pentru a stârni… și apetitul ei pentru sadism și tot soiul de jocuri perverse.

Prietenii ei, cum îi numea, erau fără îndoială unici în felul lor. Phoebe (uneori Fabian) Kairn era un ambisexual schizofrenic ce-și putea schimba sexul când dorea. Nutrea o obsesie pentru parturiție și pentru infanticid, deși monstrozitățile pe care adesea le aducea pe lume aproape că justificau ultima inclinație ca pe un act de milă. Sven Halo era un ganymedan mai în vârstă decât restul, iar afecțiunea lui era o banală dependență de opioizi de tot soiul, afecțiune pe care o împărțeam cu el și care m-a și adus în această conjunctură. În ciuda slăbiciunii sale, era, pe de o parte, cel mai suportabil dintre ei; poate pentru că mare parte a timpului se găsea într-un soi de comă stupefiată. Se credea filozof și artist, dar nu produsese nicio operă. De-a lungul călătoriei, tot ce făcea în rarele momente când era treaz era să repete obsesiv un aforism al cărui autor s-a pierdut în antichitate: “Cel ce privește abisul ar trebui să știe că este, la rându-i, privit de abis”, apoi râdea ca un lunatic și trăgea un fum adânc din pipa sa de opiu, și ochii i se învârteau în cap. Câtă dreptate avea. Și cât aveam eu să mă înșel.

Hadrienne Nguyen era o femeie de origine marțiană, cu polidactilie simetrică și cu apucături pansexuale, chiar mai obsedată în acest aspect decât ceilalți. Orificiile ei preferate erau chiar cele pe care le sculpta cu propriile mâini respingătoare în diverși cobai clonați special pentru astfel de distracții, și uneori chiar în progeniturile mutante ale lui Phoebe (spre deliciul acesteia), iar jucăria preferată era un falus dublu, din onix venusian.

Mai erau gemenii, cum li se zicea, Serghei și Pantelimon Chernobog, dar nu erau, de fapt, decât clone ale celuilalt, deși nu se putea spune care a cui. Patima lor pentru suicid și masochism i-a făcut să se cloneze și să își transefere conștiința în gazde noi de atâtea ori, încât nu se mai cunoștea cine a fost individul original, acum câteva secole pe vreuna din planetele interioare; dar pentru ei, și curând nici pentru mine, nu mai conta. Se înțelegeau foarte bine cu Hadrienne, evident, și aveau să moară de nenumărate ori de-a lungul desfrânatului nostru voiaj, în fel și chip.

Și mai eram eu… Îmi place să cred că nu mă potriveam grupului, deși… când mi-au murit soția și fiica în explozia domului principal din împuțitul Temnograd de pe Pluto, am devenit destul de repede dependent de morfină, iar asta a dus la concedierea mea din cadrul Companiei Kuiper, unde lucram ca un pilot de rând pe o navă de minerit. Șomer fiind, am acumulat o cantitate impresionantă de datorii, în mare parte datorită dependeței mele rușinoase, și am fost forțat să îmi părăsesc lumea natală, Pluto. Dar mi-au prins urma, nenorociții, veneau după mine în ghetourile înghețate de sub Februus… Însă Loki m-a găsit prima, intoxicat fiind pe când mă ascundeam într-o speluncă obscură a minerilor eridieni. Chipurile, avea nevoie de cineva care cunoștea Norul, căci într-acolo se îndrepta cu haita ei de psihopați, iar eu, prins la ananghie, m-am conformat… De-aș fi ghicit minciuna, că erau oameni de știință întreprinzători în căutarea unui nou tip de planetă-pitică! De mi-aș fi închipuit că mă avânt într-un sejur de desfătări morbide pentru angajatorii mei, și apoi, către o soartă cu mult mai cumplită decât orice aș fi putut suferi la cheremul cămătarilor! Dar eram disperat, iar banii oferiți mi-ar fi acoperit datoria înzecit; și mi-ar fi permis inclusiv să mă retrag din rutina funestă a sferelor exterioare pe vreuna din lunile sălbatice ale lui Uranus, cum plănuiam cândva cu familie mea defunctă…

După câteva săptămâni de obscenități indescriptibile, eram deja la miliarde peste miliarde de kilometri de cel mai apropiat făgaș al umanității, iar soarele oricum nu mai era demult decât o simplă stea pierdută în negurile spațiului, ușor de confundat cu oricare alta. Orice comunicație cu lumea era întârziată câteva zile datorită distanțelor enorme, încât nici măcar undele electromagnetice nu le puteau străbate în timp util în cazul unui dezastru. Când s-a produs totul, eu eram sub efect, și zăceam în pat, în camera personală din secțiunea rotativă a navei. Centrifuga mă împingea comfortabil în saltea cu o zecime de gravitație, iar în stupoarea mea, mintea îmi rătăcea adânc printre înnoptatele grădini ale lui Morfeu. Abia puteam distinge urletele gemenilor și aplauzele lui Loki și ale celorlalți, câteva nivele mai sus, în cilindrul central. Oricum, urletele și gemetele deveniseră ceva comun la bordul lui Nepenthes, uneori și aplauzele, când lucrurile căpătau o notă “festivă”, cum spuneau depravații. Dar apoi, am auzit altceva. Percepeam niște răpăituri distante, înfundate, în rafale scurte, urmate de un zgomot imens și baritonal ce mă făcu să mă ridic brusc din narcoză. Nava scârțâia din toate îmbinările, gemea și mugea în timp ce urechile îmi pocneau și simțeam naloxona cum îmi pătrunde în vene prin perfuzie, administrată automat spre a mă trezi în caz de urgență, sau de supradoză accidentală. Din nefericire, era primul caz. Știam deja că se petrecuse ceva grav, și bănuiam și ce anume. Respiram din ce în ce mai greu, chiar și pentru depresia respiratorie asociată morfinei, iar sunetele păleau. Mai ales acum că mă trezisem din narcoză, abia dacă îi mai auzeam pe nebuni de-a lungul culoarelor.

În câteva secunde alergam pe coridoarele întunecoase ale navei, îndreptându-mă spre puntea principală, unde petreceau libertinii. Centrifuga se micșora pe măsură ce urcam spre cilindrul central, până când dispăru cu totul, înlocuită de imponderabilitate. Ajungând pe punte, strigătele mele disperate nu puteau fi auzite peste dezlănțuirile sceleraților, de a căror descriere o să vă scutesc. Ceilalți nu m-au băgat în seamă decât abia când au început să respire și ei din ce în ce mai greu și să li se înfunde urechile, iar când s-au oprit din activitățile grotești la care se dedau, le-am dezvăluit pericolul iminent. Nava pierdea presiune, și oxigen, alarmant de repede. Carcasa exterioară fusese penetrată de micrometeoroizi, precum și rezervoarele de oxigen, dintre care unul explodase în urma impacturilor. Dar psihopații fuseseră prea prinși în jocurile lor morbide ca să remarce orice pericol, iar reacțiile lor la aflarea pericolului erau total nepotrivite. Gemenii, desigur, râdeau cu gura până la urechi și se sărutau îngrețoșător, inexplicabil excitați de situație, în timp ce ochii lui Phoebe plângeau cu lacrimi de o inocență grotescă pentru un asemenea poprietar, cu machiajul pestriț prelingându-i-se pe toată fața. Sven plutea inert și palid, lăngă tavan, complet stupefiat și cu pletele lui albe și slinoase dansând odios în toate direcțiile, iar Hadrienne probabil era încă în sala de proiecții, masturbându-se la cine știe ce priveliști diavolești. Loki Tha rămăsese prefăcut impasibilă, și cu un gest dramatic din biciul ei, desigur, “festiv”, îmi ordonă să rezolv imediat situația. În mod normal m-ar fi consternat atitudinea ei, dar mă obișnuisem să o ignor.

În panica mea, nu puteam face mare lucru în privința crizei de atmosferă. Nici în deplină luciditate, tot n-aș fi putut. Am tastat pe panoul de comandă protocolul pentru sigilarea sectoarelor afectate, și restul navei începu să se represurizeze. Deja, toată lumea răsufla mai bine. În schimb, în privința rezervoarelor de oxigen, nu puteam face chiar nimic. În afară de cel explodat, alte două fuseseră penetrate și conținutul lor se pierdea cu repeziciune în vidul spațiului, iar în mod ironic, singurul rămas intact era pe terminate. Mai aveam trei zile de oxigen, poate chiar mai puțin.

– – – – – sfîrșitul fragmentului – – – – –

De ce a rămas doar un fragment? Explicația e aici.


   Despre autor: June scriitor în plină afirmare, câștigător al primei etape a concursului Anticipația 2014 cu povestirea “Viziuni ale Paleocosmosului”, Mihai Alexandru Dincă (Astrophobia) este un bucureștean de 22 de ani, muzician, inginer de sunet și viitor inginer aerospațial. Este de asemenea membru al Astroclubului București, astronomia numărîndu-se printre pasiunile sale, alături de literatura SF. Influențat de coloși ai genului ca H.P. Lovecraft, Arthur C. Clarke și Clark Ashton Smith, timpul liber și-l dedică scriind povestiri SF și horror, și în curînd, nuvele și poate un roman de debut.

4 thoughts on “Oroarea din Oort (fragment)

Lasa un raspuns